SFANTUL MARE MUCENIC DIMITRIE, IZVORATORUL DE MIR

Mergand in trecut, cu veacuri multe in urma, aflam ca in fruntea tinutului Tesalonic se afla o familie de voievozi crestini, lucru atat de rar ori chiar unic in acele vremuri ale imparatilor Dioclitian si Maximilian (284-311) cunoscuti pentru crunta prigoana impotriva crestinilor...

Crestin cu adevarat si cu teama justificata de a nu se afla despe acest fapt la imparat, voievodul a zidit in taina o camaruta pe care a impodobit-o cu icoane sfinte si candele. Aici venea in fiecare dimineata, impreuna cu sotia sa, pertru a se inchina si a se ruga, in genunchi si cu lacrimi in ochi, Fecioarei Maria, nascatoarea de Dumnezeu. Ei se rugau doar pentru ca Dumnezeu sa le dea intelepciunea si bunatatea necesara rezolvarii in pace a treburilor tarii si nu pentru putere si bogatie cum se intampla, din pacate, in zilele de azi. Si se mai rugau sa le dea un mostenitor la tron, pentru ca nu aveau si trecusera de prima tinerete. Seara, inainte de a se culca, voievodul si femeia sa intrau in acea camaruta pentru a multumi Domnului pentru ajutorul dat in timpul zilei si pentru a cere somn linistit in noapte si copilul pe care si-l doreau sa conduca in pace populatia din acele tinuturi peste care stapaneau ca voievozi. Dupa mai multi ani de sfanta rugaciune, Dumnezeu i-a daruit cu un prunc frumos si sanatos pe care l-au botezat in mare taina, numindu-l DIMITRIE. Foarte curand au inceput sa-l invete, in acea odaita secreta din palatul lor, toate tainele sfintei credinte, desi Dimitrie era inca un copil. Un copil care a crescut repede si a devenit un flacau frumos, intelept si viteaz, cu adanca credinta in Dumnezeu. Si el a luat obiceiul parintilor sai si in fiecare zi intra in oadaita amenajata ca o mica bisericuta pentru a se ruga si a multumi Domnului. Ravna parintilor ori vrerea Domnului a prins mare rod, intrucat Dimitrie a inteles sensul tainelor credintei, a crescut in intelpciune si a capatat mare dragoste de cei aflati in nevoi si mare mila. Era cat se poate de evident ca in el a inceput sa lucreze darul lui Dumnezeu.

Cand parintii sai au lasat carma imparatiei lumesti, atat de vremelnica, pentru a se muta in Imparatia vesnica din cer, Dimitrie era suficient de pregatit pentru a prelua mostenirea materiala si spirituala a parintilor sai si a conduce cu reala intelepciune populatia cetatii Tesalonicului.

Imparatul Maximilian l-a chemat la dansul pentru a-l cunoaste si s-a convins ca cele auzite despre intelepciunea, curajul, cinstea si vitejia acestui tanar puternic, sunt reale. L-a numit pe data voievod in locul tatalui sau...

Dimitrie a fost primit cu mare dragoste de popor si multi cetateni au trecut la credinta in Hristos atata timp cat voievodul carmuia cu vrednicie si propavaduia deschis aceasta dreapta credinta. Atata doar ca, nu peste mult timp, imparatul Maximilian a aflat ca Dimitrie este crestin si tare rau s-a maniat. Drept urmare, intorcandu-se victorios dintr-un razboi cu scitii, a poruncit a se face mari praznice in fiecare cetate de sub stapanirea sa, pentru a cinsti zeii care l-au ajutat in lupta. Ajuns si in Tesalonic, imparatul l-a intrebat pe Dimitrie daca sunt adevarate zvonurile cu privire la credinta acestuia in Hristos. Cu mare indrazneala si demnitate, Dimitrie a marturisit ca este crestin convins si chiar a defaimat inchinarea paganeasca. Marturia sa a atras pe data porunca imparatului de a fi intemnitat pana la incheierea jocurilor organizate in cinstea venirii sale, chiar daca-l stia pe Dimitrie vrednic in lupte, viteaz si credincios printre voievozi.

Printre luptatorii adusi in arena, se afla numitul LIE, un vandal puternic, inalt si infricosator la chip care pe multi viteji i-a invins si i-a aruncat in sulite, spre marea satisfactie a imparatului, mai ales ca multi dintre acestia erau crestini. Vazand toate acestea, un tanar crestin pe nume NESTOR, cunoscut Sfantului Dimitrie-voievodul sau, a hotarat sa lupte cu Lie pentru a cruta vietile altor crestini pe care acesta-i ucidea fara crutare. Mai inainte de lupta, a mers in temnita cerand lui Dimitrie rugaciuni si binecuvantare pentru a-l putea birui pe Lie. Insemnandu-l cu semnul crucii pe frunte, Sfantul Dimitrie i-a zis lui Nestor:"Du-te si pe Lie vei birui si pe Hristos vei marturisi!"

Incepand lupta cu Lie, tanarul Nestor a strigat:"Dumnezeul lui Dimitrie, ajuta-ma!". Indata l-a trantit pe Lie la pamant si l-a omorat...

Imparatul s-a intristat de moartea favoritului sau, mirandu-se cum a putut Nestor sa-l invinga. Afland ca Sfantul Dimitrie este cel care l-a indemnat si ajutat pe Nestor sa lupte cu Lie, imparatul a dat porunca ostasilor sa-l strapunga pe sfant cu sulitele, in temnita, convins fiind ca el a fost pricina mortii gladiatorului. In acelasi timp, plin de furie si ciuda, a poruncit sa se taie capul si Sfantului Nestor. Zacand trupul sfantului mort pe pamant, o mana de crestini au luat cinstitele lui moaste si le-au ingropat cu dragoste dumnezeiasca. Iar o sluga a sfantului a reusit a strange sfintitul sange al mucenicului si sa ia inelul ce-l purta acesta, sangerandu-se cu mucenicescul sange si facand apoi o multime de minuni cu el pana s-a umplut cetatea tesalonicenilor de vestea minunilor. Drept urmare, afland imparatul Maximilian, minunata sluga, pe nume Lupul, a fost prinsa si omorata. Peste ani, când s–au gasit moastele sfantului, din acestea izvora mir binemirositor, care a vindecat multi suferinzi.

De atunci si pana in zilele noastre s-au facut la moastele lui multe minuni si prea slavite tamaduiri. Si astazi merg zilnic credinciosi la biserica sa din Tesalonic, pentru a–l cinsti si a–i cere ajutorul.

Mare aparator te-a aflat intru primejdii, lumea, purtatorule de chinuri, pe tine, cel ce ai biruit pe pagani. Deci, precum mandria lui Lie ai surpat si la lupta indraznet ai facut pe Nestor, asa Sfinte Dimitrie, pe Hristos, Dumnezeu, roaga-L sa ne daruiasca noua mare mila. (Tropar)

LA MULTI ANI CU SANATATE tuturor prietenilor si cititorilor acestor randuri care poarta numele Sfantului Mare Mucenic Dimitrie izvoratorul de mir si facatorul de minuni!

VIOLATOR IN LIBERTATE

Partea a treia
Capitolul V

Poliţiştii au verificat întreaga casă şi toate acareturile din curte. Primiseră dispoziţie să-l depisteze şi să-l reţină pe cel presupus a fi vinovat de răpirea şi sechestrarea fetei. Elementele de identificare a autoturismului găsit în curte sub prelată arătau, fără dubii, că deţinătorul era chiar proprietarul casei în care au descoperit fata a cărei dispariţie a fost reclamată de părinţii ei.
Măsura preventivă a reţinerii se justifica prin suficiente şi temeinice indicii cu privire la săvârşirea, de către această persoană, a cel puţin două fapte prevăzute de legea penală. De moment, nu se făcea trimitere şi la viol, până ce fata nu era în măsură să vorbească şi medicul legist să constate că această faptă s-a săvârşit cu adevărat.
S-au realizat fotografii în întreaga locuinţă, în special în camera unde a fost găsită fata, în curte cu maşina şi s-au desfăşurat investigaţii pe o zonă întinsă în jurul casei. Persoana în cauză nu fusese văzută de nimeni în ultimele trei-patru zile. Femeia care întreţinea casa în lipsa proprietarului şi hrănea câinii, devotată stăpânului şi înfricoşată de cele ştiute şi văzute, a negat că l-a văzut pe acesta când a adus fata.
- Eu nu ştiu nimic, maică! Când am venit ieri să dau la câini să mănânce, era maşina aci. Nu l-am văzut pe domnul. Nu, nu am intrat în casă că nu am avut de ce...Maşina? Păi, maşina nu a fost în curte. Domnul mai are casă dar nu ştiu unde. Poate în Bucureşti, maică.
Şeful Postului de Poliţie a raportat că proprietarul casei vine mai rar în comună şi că nu l-a văzut mai bine de o săptămână. Ştia că are o maşină asemănătoare cu cea dată în urmărire dar, pentru a fi sigur înainte de a comunica, a aşteptat să o verifice personal. Nu a ştiut că în seara precedentă proprietarul a venit acasă cu maşina...Evident, a ascuns faptul că în dimineaţa acelei zile îl avertizeze pe cel în cauză şi că a văzut maşina în curte.
Comisarul de la IGPR, şeful grupei operative care se ocupase de caz, împreună cu procurorul prezent la faţa locului, au constat că presupusul învinuit nu este de găsit în comuna de domiciliu şi s-au deplasat la spitalul unde a fost transportată fata cu salvarea solicitată în mare grabă. Ei ştiau foarte bine că individul căutat este recidivist. Informaţia era foarte proaspătă. Cunoşteau că a fost condamnat în urma cu trei ani, pentru fapte asemănătoare, prin sentinţă judecătorească şi că, în urma recursului, a reuşit să obţină suspendarea pedepsei...

Iuliana a rămas internată în spitalul la care fusese dusă de îndată ce poliţiştii o găsiseră în casa aceea. După primele ore a trebuit să relateze unui comisar de poliţie şi unui procuror, în amănunt, toate întâmplările prin care trecuse. I-a fost destul de greu să-şi amintească unele momente şi mai greu să vorbească despre altele. Se ruşina şi plângea. Strângea cu puteri slăbite mâinile mamei sale care o ţinea îmbrăţişată în timp ce privea încruntată tuburile de la perfuzie. Era înverşunată pe cei doi pentru că, în prima fază, nu i-au permis să fie de faţă. Până la urmă, procurorul, amintindu-i-se că fata este minoră şi sesizând că nu prea are bună dispoziţie şi curaj să răspundă la întrebări, a încuviinţat prezenţa mamei dar, foarte sever, a interzis acesteia să intervină în discuţie.
Când ei s-au ridicat să plece, Silvia a izbucnit în plâns şi le-a vorbit cu vădită durere în suflet:
- Da bine, dom'le procuror, fata mea o vedeţi cum este. Cu nenorocitul ăla nu faceţi nimic?
- Doamnă, se va face totul potrivit prevederilor legale în vigoare.
- Care prevederi? Alea care v-au făcut să nu-l arestaţi? Nu aveţi copii şi nu înţelegeţi că mi-a nenorocit fata?
- Individul nu a fost găsit, deocamdată. Poliţia îl caută şi voi solicita arestarea lui preventivă dar, mai întâi, trebuie să se constate că a violat-o pe fată...
- Doamnă, a intervenit comisarul de poliţie, trebuie să o vadă un medic legist şi să vă elibereze un certificat de constatare medico-legală. Luaţi legătura cu un avocat şi...
- Şi ce? Noi avem bani de avocaţi? Ce să facem mai repede cu un singur salariu, domnule ofiţer?! De ce nu constataţi dumneavoastră aici, în spital, ce trebuie?
- Numai semnătura medicului legist, doamnă, are puterea şi...
- Şi puterea lui trebuie plătită, domnule ofiţer! Asta nu înţelegeţi. Să-l puneţi pe nenorocit la plată, aia trebuie. Dar puneţi să-l aresteze, ca să plătească animalul de el. Mi-a răpit copilul şi nu-l pedepsiţi?!
- Doamnă, treaba Poliţiei s-a terminat aici, deocamdată. Un avocat vă va învăţa ce este de făcut. Mai treceţi pe la Secţia de Poliţie să vi se spună cum să faceţi o plângere deşi, fiind minoră fata, nu...
- Ba nu! Să facă plângere, a intervenit procurorul vădit plictisit şi nervos.
- Mulţumesc, o să trec neapărat! După ce îmi duc fata acasă, când o zice doctorul că poate merge. Vă rog din suflet, domnule ofiţer, puneţi o vorbă aci la medicul cela cu semnătura să vină ca să facă ce trebuie...

Medicul legist i-a vorbit Silviei cu multa blândeţe şi a îndemnat-o să depună o plângere prin care să ceară trimiterea în judecată a bărbatului care a răpit-o pe Iuliana.
- Fetiţa dumneavoastră a fost violată, doamnă. În plus, a fost bătută. Sunt multe echimoze cauzate de lovituri, prezintă şi câteva urme de muşcături şi alte semne specifice în partea de jos. Bruta nu a protejat-o sub nici-o formă si a deflorat-o cu sălbăticie.
- Păi, bine şi cum fac eu...
- Plângerea o depuneţi chiar azi la Secţia de Poliţie unde aţi reclamat şi dispariţia fetiţei. Sunteţi pe teritoriul ei de competenţă. În plus, cei de acolo au găsit-o pe copilă şi au fost la faţa locului. După ce o confirmă, o înaintează procurorului sau o depuneţi dumneavoastră la Parchet. Vă spun ei la Secţie ce şi cum.
- Bine, dar aşa...simplu, cum...
- Eu voi înscrie în certificatul pe care vi-l dau peste vreo oră, toate constatările mele. In baza lor, individul poate fi arestat şi judecat, doamnă. Certificatul medico-legal îl ataşaţi plângerii. Va sfătuiesc să vă faceţi şi copie legalizată după el. Poate că va fi necesară cândva...
- Domnule doctor, vă mulţumesc mult, mult de tot dar, ştiţi...trebuie să plătesc acuma...Aş vrea, dacă se poate...
- Să nu mai vorbim despre asta. Nu este nevoie, doamnă. Nu v-am cerut nimic, doar. Sunteţi şi aşa destul de amărâţi.
- Să vă dea Dumnezeu sănătate, dom' doctor. Săru' mâna, mulţumesc!Silvia şi-a şters lacrimile înainte de a intra în salonul în care Iuliana o aştepta nerăbdătoare şi plină de supărare, şi-a aranjat părul şi a arborat, ori mai degrabă a încercat, un zâmbet liniştitor în colţul gurii. Nu dorea să-i spună fetei toate cele discutate cu medicul legist. Era hotărâtă să o protejeze prin toate formele posibile, să o ţină departe de orice emoţie ori supărare.
- Mamă, eu nu mai pot rămâne încă două zile aici. Mă simt bine. Ia-mă acasă, mamă!
- Iulica mea dragă, a zis doctorul că trei-patru zile...
- Nu mai suport, mamă, înţelege-mă! Asistentele şi infirmierele îmi zic "violata" când şuşotesc între ele şi râd de mine. Au venit bolnave din alte saloane şi unele mă întreabă dacă mi-a plăcut, mamă.
- Dar, fata mamii, trebuie...
- Nu trebuie nimic. Cere să mă externeze. Pentru un pahar cu apă a trebuit să dau o hârtie de un leu şi asistentele îmi fac injecţia în doru' lelii. Puţin le pasă de mine dacă nu le dau ceva. Uită ca exist aici. Înnebunesc de tot, mamă, dacă mai stau aici două zile, înţelege-mă...

Capitolul VI
Trecuseră trei zile de când Iuliana se afla acasă, sub atenta îngrijire a mamei sale. Nu-i lipsea nimic şi, cel puţin sub aspect fizic, nu avea de ce se plânge. Se simţea în putere şi capabilă să meargă în afara casei, chiar şi la şcoală, dacă nu ar fi fost opunerea evidentă a Silviei, extrem de grijulie cu fetiţa ei. Pe de altă parte, se temea să ia contact cu colegii, cu profesorii, cu vecinii. Numai la gândul că va fi privită ca "violata", precum i-a mers numele în spital, simţea că o părăseşte tot curajul şi o apuca furia. Se ruşina la ideea că va trebui să povestească, chiar câte puţin, momentele prin care a trecut. Până şi amintirea controlului făcut de medicul legist o făcea să roşească şi se enerva pentru că încă nu ştia cum să procedeze, ce, cât şi cum să povestească colegelor. O obseda faptul că nu mai este "curată" şi nu va mai fi respectată de băieţi, mai ales de cei care o curtaseră cu bune intenţii şi pe care ea îi simpatiza sincer şi-i respecta.
Se considera o paria a clasei şi a anului de învăţământ, ba chiar a şcolii. Ştia că se dusese vestea peste tot, că toată lumea a discutat cazul său fără să cunoască împrejurări şi amănunte. Două colege care au vizitat-o acasă, cu o zi în urmă, au pus-o la curent cu bârfele ce circulau pe seama ei. Şi nu au putut relata totul pentru că Silvia părăsea foarte rar şi câte puţin încăperea. Iar când rămâneau singure o năpădeau pe Iuliana cu întrebări pornite din adânca lor curiozitate: "cum a fost, cum a procedat, te-a durut, cum ai stat, când ai simţit plăcerea, de câte ori ai fost a lui, ai plâns ori te-ai abţinut, în ce pozitii te-a pus, te-a...violat numai noaptea ori şi ziua, ţinea lumina aprinsă, te-a sărutat"...si altele care i-au cam întors stomacul pe dos bietei fete buimăcită de această avalanşă la care nu se aştepta.
A trecut cu greu peste proba acestei curiozităţi ce i se părea a fi de prost gust şi pentru care nu era pregătită. A răsuflat uşurată după ce ele au plecat. Atâta doar că, în mai puţin de o jumătate de oră, a izbucnit în plâns prelung şi dureros. Se simţea umilită şi murdărită de curiozitatea lor fără limită şi lipsa de interes în legătură cu suferinţa ei fizică şi morală. Nu au întrebat-o dacă a fost bătută, nu le-a interesat batjocura la care a fost supusă, nu le-a păsat că a stat şi nemâncată ori că a fost ameninţată cu moartea. Priveau totul ca pe o aventură cu elemente inedite pe care ele încă nu le cunoscuseră...

Tudor se împăca foarte greu cu faptul ca cel ce îşi bătuse joc de fata lui este în libertate. Nici nu-şi imagina că poliţiştii nu vor veni cu el când au găsit fata în casa lui şi nu credea că nu l-au descoperit pe undeva. Adevărat ca Iuliana a confirmat faptul că violatorul nu era acasă atunci, dar îl obseda întrebarea "de ce nu l-au căutat în toată ţara să-l aresteze?" şi somnul parca-i dispăruse de o aşa supărare. La serviciu se ştia de dispariţia fetei încă de când îşi luase el liber. Acum a trebuit să răspundă îngrijorării sincere a câtorva colegi de muncă. Chiar şi patronul l-a chemat să-i dea amânunte, căci auzise că fata a fost găsită. Văzându-l atât de îngrijorat şi strâmtorat, a chemat juristul firmei şi l-a rugat să-l asculte şi să-l ajute cu sfatul şi îndrumările lui.
- Nea Tudore, îţi spun de la bun început ca problema este destul de sensibilă.
- Da domnule, dar de ce nu-l arestează?
- Stai puţin şi calmează-te, te rog! Libertatea persoanei este garantată prin chiar Constituţia ţării. Acel individ este clar că se face vinovat nu numai de lipsirea de libertate a fiicei dumitale. Atâta doar că ea, chiar dacă este minoră, numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate el poate fi reţinut. Cam asta e regula. Numai aşa se poate pune în mişcare acţiunea penală. Apoi se va trece la arestare, după...
- După ce, domnule?! Dumneavoastră nu credeţi ce a povestit fata mea? A bătut-o şi a violat-o...
- Da, nea Tudore, dumneata ai dreptate dar trebuie să ştii că sunt nişte proceduri de îndeplinit. Poliţiştii nu-l puteau reţine dacă procurorul nu a solicitat asta prin ordonanţă ori poate că s-a dispus dar nu l-au găsit atunci.
- Şi ce aşteaptă ca să-l găsească?
- Aşteaptă plângerea dumitale, ca persoană vătămată, în numele fiicei deşi, ea fiind minoră, nici nu mai aveau nevoie.
- Păi...cum s-o fac să le-o duc?
- Hai la mine în birou să o concepem. Să ştii că numai judecătorul poate dispune arestarea preventivă dacă procurorul propune...
- Şi Poliţia de ce nu...
- Poliţia nu avea dreptul să-l reţină sau să-l aresteze fără ordonanţa procurorului. O putea face atunci când ai reclamat dispariţia fetei dacă se mişca cum trebuie...Poliţia execută, nea Tudore, nu face nimic fără hotărâri de la Parchet sau Instanţă. O să-l caute dacă este dispărut ori se sustrage, că procurorul va trebui să-l prezinte ca să-l asculte judecătorul pe nenorocit.
- Şi dacă nu-l găseşte, nu-l mai pedepseşte nici judecătorul?
- A, nu, lasă astea în seama lor. O să-l audieze după ce-l prind ori poate că se prezintă el singur...

Silvia se ruga Domnului şi-n culcare şi-n sculare să-i dea fetei sănătate şi să o întărească şi pe ea. Mulţumea în fiecare rugăciune pentru că au găsit-o în viaţă şi a trecut cu bine peste tot necazul. Se temea de efectul întârziat a unor traume de natură psihică şi din această teamă s-a născut ideea de a o încuraja să meargă la şcoală. "Cu fetele în jurul ei, va fi mai uşor să uite" gândea ea, fără să ştie că Iuliana, deşi avea acelaşi gând, se descurajase după vizita celor două colege. A trecut sâmbătă şi duminică, zile binefăcătoare ca odihnă şi linişte sufletească şi iată, luni, Iuliana a apărut la şcoală cu paşi şovăielnici, deşi hotărârea ei era fermă: "Nu sunt vinovată cu nimic. Am dreptul la viaţă ca toate fetele şi am dreptul să fiu fericită. Si voi fi!"
A fost primită aproape în urale de toţi colegii şi colegele. Nicio întrebare care să o deranjeze! Era privită cu respect şi a fost tratată ca un erou de epopee. Îmbrăţişările şi sărutările abia au contenit la intrarea profesorului în clasă.În pauza mare a fost chemată la directoarea liceului care a primit-o cu multă simpatie şi deschidere sinceră. Nu i-a pus întrebări şi nu a descusut-o cu privire la acea "întâmplare neplăcută". A încurajat-o să meargă înainte, cu curaj, cu fruntea sus, fără să privească decât în prezent şi-n viitor. I-a adus la cunoştinţă că a transmis elevilor rugămintea să se poarte cu toţii ca şi când nimic nu s-a întâmplat. A rugat-o şi pe ea să nu dea amănunte acelor colegi a căror curiozitate ar putea depăşi limita bunului simţ. În plus s-a oferit ca, împreună cu alte cadre didactice, să-i dea consultaţii individuale la orice disciplină la care consideră că ar avea probleme.
Iuliana a ieşit din cabinetul directoarei plutind de fericire. Nu-i venea să creadă. În mintea ei încolţiseră cu totul alte presupuneri legate de o aşa întâlnire. Se temea că va fi observată, bănuită de uşurinţă şi că va fi tratată cu acel dispreţ pe care asistentele medicale nu reuşiseră să-l ascundă suficient de bine.
Nici băieţii aceia obraznici, recunoscuţi prin expresii şi gesturi indecente, nu au deranjat-o. O priveau cu respect şi făceau tot felul de gafe copilăreşti în încercarea de a fi apropiaţi de ea, de a-si manifesta afecţiunea şi admiraţia. Privindu-i chipul, la intrarea în casă, Silvia s-a liniştit pe dată. Fata ei părea strălucitoare. În ochi nu erau decât licăre de mulţumire şi fericire...