Am mers încet pe străzile pustii,
Cu gândul mult plecat în urmă,
Sperând şi aşteptând să vii
Să luminezi plimbarea mea nocturnă…
Am tot cernut frumoase amintiri
Ce hrană au ajuns să-mi fie,
Cercându-ţi vesele porniri,
Strângeri de mâini şi firea ta zglobie…
Am suspinat pe străzile pustii
Cu chipul tău păstrat în minte,
Sperând şi aşteptând să vii
Să-ţi spun, şoptit, doar câteva cuvinte…
Tu n-ai putut din lumea ta să vii
Să împlineşti dorinţa-mi vie
Sau, poate, nici n-ai vrut să fii,
Pe străzi pustii, o simplă companie…
marți, 12 aprilie 2011
Inimă rănită
Zăpada se cernea bogat în acel decembrie friguros. Olga îşi pregătea îngândurată bagajul pentru cele patru zile în care, chipurile, trebuie să plece într-o delegaţie la Bucureşti. Dansul zglobiu al fulgilor de nea o ispiti aşa că, lăsă pentru o clipa mica trusă pe care tocmai o inspectase şi se apropie de fereastră...
Dar nu spectacolul iernii era motivul reveriei, cu toate că era o fire de un romantism incurabil. Frânturi de imagini se suprapuneau cu repeziciune în mintea ei şi o năpădiseră amintirile pe care atâta timp încercase din răsputeri să le închidă într-un ungher al sufletului ei, numai de ea ştiut ..
Când oare trecuseră cei zece ani?
… Prima convorbire telefonică, de după plecare ei la Sibiu, împreună cu familia, a fost la numai două zile de la sosire. Plecaseră în grabă pentru ca Mircea, soţul ei, să nu rateze şansa de a ocupa o funcţie importantă care să le asigure prosperitate şi un viitor stabil. Erau promisiuni ca şi ea să poată profesa în domeniul său de specializare. S-au împlinit într-un timp relativ scurt şi, în numai câţiva ani, doamna Olga Paraschiv era unul din cei mai temuţi inspectori şcolari ai judeţului.
Olga nu s-a putut opune atunci. Iubea capitala, sectorul în care se născuse, strada şi casa în care a pronunţat cuvântul „mamă” pentru prima oară. În plus, lăsa acolo prima ei iubire. Acea iubire prin care devenise femeie şi s-a manifestat ca atare, iubirea prin care devenise femeia-mamă. Din nefericire, orgoliile nemăsurate ale acelui bărbat, întâiul pentru ea, născute din falsa convingere că el este bărbatul fatal, precum şi scenele de gelozie în care vorbele scăpate cu uşurinţă deveniseră acuze gratuite, au făcut ca meandrele destinului să fie modificate neaşteptat de radical. Refuzul ei de a-şi urma soţul la Sibiu ar fi atras, de la sine, distrugerea familiei la numai trei ani de la închegarea ei. Nu putea face public motivul real care ar fi reţinut-o la Bucureşti fără a declanşa un scandal.
„Care soţ ar fi acceptat ca soţia lui să aibă un prieten intim ori, mă rog, un iubit ori un amant oficial, oricum s-ar fi numit el? Mai rămânea cu mine, chiar aşa, însărcinată fiind? Mircea era un băiat extraordinar. El mă iubea atunci ca şi acum. În plus, aştepta cu emoţii naşterea copilului nostru. Nu avea nici un motiv să creadă că nu i-ar fi tată, fiindu-mi soţ. Doar eu cunosc adevărul acela groaznic. Eu, mama copilului meu, sunt singura fiinţă care ştie că tatăl biologic este Emil, nu Mircea!... Nu, nu! Nu se putea altfel! Ce viaţă de familie am fi avut? Se degradau toate. Dar, dacă nu eram însărcinată, plecam eu, oare, atunci din Bucureşti? Aveam curaj să rămân cu Emil?! Poate că da. Dar, însărcinată fiind, datele problemei au fost altele.”
- Atenţiune! Mai aveţi cinci minute la dispoziţie... Eşti gata, dragă? o întrebă Mircea în timp ce traversa sufrageria. Se va circula greu. Trebuie să plecăm un pic mai repede.
- Da, sigur că da, ai dreptate! a răspuns Olga tresărind. Observ că este acoperit drumul. N-au îndepărtat zăpada şi ninge întruna. Imediat sunt gata, a promis ea părăsind fereastra
Încercând să privească pe geamul aburit al autoturismului, Olga înnoda firul evenimentelor consumate în urmă cu zece ani, tot mai nemulţumită de ea însăşi, de ea, femeia tânără de atunci.
„Dacă-l părăseam pe Mircea, trebuia să renunţ la copil… Asta mi-a cerut Emil atunci, cu multă cruzime în privire şi-n vocea care mi-a distrus liniştea în permanenţă. A afişat o indiferenţă totală faţă de viaţa micuţului. S-a înfuriat teribil. Cum să-mi pierd copilul la patru luni?! Cum să-l ucid eu în trupul meu? Doamne, Iisuse Hristoase, am gândit atunci aşa ceva! Iartă-mă, Doamne!”
- Ai grijă să-l trezeşti pe Andrei la timp, să nu întârzie la şcoală…
- Hm! Mă ştii pe mine neatent în ceea ce-l priveşte pe copil? Stai liniştită. Îl duc şi-l aduc eu personal. Va mânca la aceleaşi ore şi-l voi ajuta să-şi facă lecţiile… Da, da, da! Voi verifica şi temele, a adăugat Mircea ca şi cum ar fi citit gândurile soţiei.
- Bine, dragul meu. Am încredere deplină… Ce m-aş face eu fără tine? a răspuns Olga zâmbindu-i drăgăstoasă, dar cu gândurile împrăştiate, apăsată de o anumită idee. Patru zile trec repede. Vom vorbi la telefon… Unele convocări s-au anulat, la altele s-a modificat programa, aşa că e posibil să mă-ntorc mai repede…
A urcat în tren mult mai neliniştită decât a fost în ziua în care a hotărât să meargă la Bucureşti. Privea în gol, plină de incertitudini, fără să audă ori să vadă nimic. Doar timpul se făcea simţit cum lunecă prin tâmple, grăbit, după cum îl aducea în prezent ori îl împingea spre trecut.
„Totuşi, dacă i-aş fi spus că este copilul său, m-ar fi acceptat? Nu am avut curaj, dar nici încredere. Niciodată nu a dat semne că m-ar dorit ca soţie. Hm! Celibatar convins, din păcate. Dorea un soi de libertate deplină, în timp ce eu devenisem deja o cifră în palmaresul lui de cuceritor. Cum am putut suporta atâtea jigniri? Uf! De ce oare i-am suportat ieşirile nervoase? De ce? Doar ştiam că are şi alte iubite. Nu putea altfel… Îl iubeam prea mult şi nu am putut risca să-l pierd. Cât m-am putut umili rugându-l să mă păstreze ca amantă! Am fost laşă. Mă doare să recunosc asta, dar cred că aşa am fost. O femeie laşă…”.
- Trenul accelerat…. din direcţia… peronul pe partea dreaptă…!
Olga a ascultat atentă vocea din difuzor. Şi-a privit liniştită ceasul şi a căutat bagajele cu privirea. O valiză elegantă şi o geantă pe măsură. Erau la locul lor. Nu s-a grăbit. Era finalul călătoriei şi lumea se agita printre scaune. Ea şi-a continuat şirul gândurilor, căutând grăbită răspunsuri la întrebările delicate ce-i răpeau liniştea.
„Cum am putut să-i păstrez pe amândoi? Îi iubesc pe amândoi? Hm! E greu de acceptat. Totuşi, ţin la soţul meu destul de mult. Aşa cum se manifestă el, plictisitor ori şters, nervos sau orgolios, adeseori. Să-l apreciez, oare, numai din cauza copilului?... Trebuie să discut cu Emil. Trebuie să-l văd, să-l aud, să-l îmbrăţişez, să-l iubesc aşa cum nu am avut parte niciodată. Mereu am fost pe fugă. Mereu am fost grăbiţi. De fapt, doar eu. El a rămas omul calm, matur, lucid, manierat şi jovial. El, apărătorul meu, omul puternic capabil să mă protejeze în orice situaţie. El, bărbatul care m-a iubit frenetic câteva luni şi apoi m-a îmbrâncit să facă loc altor colege de facultate… Iar eu, eu plângeam şi îl iubeam! Eram mulţumită că se mai culcă odată pe lună cu mine. Ei bine, dar acum ce mai vreau? Dacă îmi dau seama că-l iubesc mai mult pe el, ce mă fac? Oare el mă mai iubeşte? Nici nu am apucat să-l întreb la telefon. De ce este şi acum singur? Ca să fie independent, ca să se distreze… Oare să nu se fi căsătorit? Da, desigur! Altfel nu era de acord să ne întâlnim. Va accepta să fim împreună, cu fiul meu cu tot, cu fiul nostru? Îi voi spune adevărul. Paternitatea se poate dovedi uşor, ulterior. Va accepta să formăm o familie acum, după zece ani? … Am nevoie de mult curaj ca să-i propun asta. De ce am atâtea emoţii? De ce-mi este frică?”
Peronul Gării de Nord era foarte aglomerat. Poate că întârzierile anunţate la unele trenuri provocaseră multă îngrijorare. Olga a coborât forţându-se să-şi ascundă emoţia. Nu l-a văzut şi s-a speriat. S-a oprit după câţiva paşi mici, dezorientată.
„Nu se poate! Mi-am minţit soţul, mi-am amăgit copilul şi el nu a venit să mă aştepte? A fost o păcăleală? Ce mă fac, Doamne?... Poate nu mă mai cunoaşte. Voi sta pe loc. Aştept să treacă toată lumea asta dezordonată. Mă va vedea atunci…”
- Olga! Bine ai venit, prinţeso! a exclamat Emil de la aproape zece paşi de ea, împingând fără menajamente în stânga şi-n dreapta oamenii din calea lui şi a buchetului mare de trandafiri roşii pe care-l ţinea cu mâna ridicată.
Ea şi-a şters repede ochii cu dosul palmelor şi l-a aşteptat încremenită. Nu a putut face nici un pas. Îl privea cu drag şi îi zâmbea. I-a observat albul abundent din păr şi a tresărit. Când s-au îmbrăţişat, a descoperit riduri fine, elegante, pe faţa lui. I-a sărutat ochii obosiţi şi l-a îmbrăţişat din nou, ţinându-l strâns în braţe, lăcrimând.
„Ai îmbătrânit, dragul meu. E prima oară când remarc diferenţa de vârstă… Ai albit, iubitule! Când erai la catedră te admiram. Erai cel mai frumos profesor pe care l-am avut vreodată. Suplu, înalt şi drept, cu privirea ageră… Iar acum, hm! Dar eu? Eu cum arăt, oare? Cum mă vede el după zece ani. Poate am îmbătrânit şi nu-mi dau seama:”
- Iubitule, eşti galant ca întotdeauna. Mulţumesc mult! Sunt foarte frumoşi trandafirii. Mulţumesc! Meriţi încă un sărut! a exclamat Olga imediat ce Emil i-a oferit florile şi l-a cuprins din nou într-o îmbrăţişare largă, sărutându-l fără reţineri.
Observând că au rămas singuri pe peron, Emil a primit îmbrăţişarea zâmbind cu înţelegere şi a răspuns cu aceeaşi afecţiune.
„Ce bine arată prinţesa! Vremea i-a stabilizat trăsăturile-i frumoase. A maturizat-o şi i-a alcătuit o alură de mare doamnă. Desăvârşită sub aspect fizic… Studentă fiind, părea o sfârlează drăgălaşă, frumoasă prin mişcare şi voie bună. Acum e… acum e o femeie totală! Cât să aibă? 22…, apoi 25…deci, vreo 35-36 de ani… Oare ce impresie i-am făcut acum, după atâţia ani? Va trebui să înţeleagă… La vârsta mea, timpul este mai rapid, transformă fără milă şi desenează vârsta pe figură şi trup. Nu glumeşte cu omul.”
- Aşa emoţii am avut!! Nu te-am zărit pe peron…
- Aşa se întâmplă de obicei. Să mergem acasă!
- Tot acolo stai? Ştiu drumul dacă mă…
- Nu, nu ştii drumul. M-am mutat. Am un apartament de trei camere în spatele Primăriei Capitalei.
- O, ce frumos! Stai aproape de Cişmigiu. Mă plimbi cu barca?
- Da, draga mea. Cu plăcere, dacă şi timpul ne va fi favorabil. „Oare mai pot să vâslesc ca pe vremuri? Mai bine în Herăstrău, cu vaporaşul. Hm! Apa e îngheţată şi eu îmi fac probleme! Lasă, că mai este timp. Vedem noi!”
Au ieşit pe uşile din dreapta peronului şi au mers către înapoi vreo sută de metri până la locul în care era parcată maşina lui. „Ehei! a exclamat Olga imediat după ce s-a aşezat pe canapea. Ai schimbat şi maşina. Asta-i străină.”
Drumul a fost greoi. Aglomeraţie şi blocaje pe toate şoselele. Zăpada abundentă din ultimele zile fusese îndepărtată de pe partea carosabilă, dar erau multe porţiuni de gheaţă pe asfalt şi numeroşi pietoni care nu puteau nu folosi trotuarele.
*
Apartamentul era mobilat şi avea un ceva în organizarea interioară, care-l definea pe locatar ca fiind burlac. Un burlac stăpân pe o bucătărie cu inventar complet, nou, modern, dar nefolosit. Când Olga, înviorată după călătorie de apa caldă a duşului, l-a întrebat ce doreşte să pregătească pentru seară, acel burlac a refuzat orice propunere şi iniţiativă.
- Prinţesa nu a venit să se ocupe de bucătărie. Prinţesa a venit să facă dragoste. Poate că ne facem timp să mergem prin locurile pe care amândoi le-am plăcut…
- Da? În seara asta putem merge la Pădurea Băneasa, iubitule? a întrebat ea, alintându-se, imediat ce a înţeles sensul precizărilor lui.
- Dorinţa ta e lege pentru mine, prinţesă! a intrat el în joc apropiindu-se de ea pentru a o îmbrăţişa.
A sărutat-o, înflăcărat de dorinţă, pe gură şi pe gât, apoi a coborât pe piept, încet şi rar, tot mai insistent, încercând să-i scoată sânii la iveală. Ea a răspuns cu aceeaşi pornire pătimaşă primelor săruturi, dar s-a opus când degetele lui înfrigurate încercau să-i descopere sânii sub halatul larg, bărbătesc.
- Te rog… te rog mult, Emil! Lasă-mă puţin să-mi revin. Lasă-mă să mă acomodez cu tine. Te rog să mă înţelegi! „Uf! De ce nu pot face asta acum? Mi-am dorit-o atât de mult şi acum… Nu înţeleg ce-i cu mine. Îmi pare, totuşi, e atât de străin! Dar ştiu că se va întâmpla. Chiar azi… În noaptea asta!”
- Bine, bine, scuză-mă! a replicat el imediat, retrăgându-se enervat, vădit nemulţumit şi, mai ales, contrariat de atitudinea ei. „Ce naiba a apucat-o? Nici la baie nu m-a lăsat să intru, nici acum să… De ce a venit, de fapt, dacă refuză să facă sex? Tot am impresia că are ceva să-mi spună, dar amână. Poate că mă înşel. Timpul a lucrat. Dorim apropierea, dar nu mai suntem noi, cei de atunci… Alte obişnuinţe şi-au pus amprenta. O domină.”
Au vorbit foarte puţin până la pădurea Băneasa. El a motivat prin necesitatea atenţiei mărite impusă de condiţiile concrete de drum, dificile de altfel. Ea s-a simţit foarte bine. Chiar a fost mulţumită şi l-a asigurat că nu-i va distrage atenţia.
„Da, la restaurant se pot discuta multe. E altă ambianţă şi nu ne risipim în gesturi care ar putea zădărnici scopul dialogului. Va trebui să las sentimentele în carantină. Trebuie să am în vedere interesul copilului meu, în primul rând. Are tot ce-i trebuie. „Tatăl” său îl iubeşte sincer şi sentimentul este reciproc. Emil, este posibil să nu se apropie de el, iar Andrei să nu-l accepte ca tată… Apoi, interesul meu. Îmi poate asigura el stabilitate şi protecţie mai mult ca Mircea? L-am iubit şi încă-l mai iubesc, se pare. El m-a făcut femeie şi asta nu se uită toată viaţa… Se poartă un pic ciudat, am senzaţia. S-a schimbat ori… Nu ştiu. Se simte bătrân, cumva? Va trebui să-l încurajez. Am timp în astea patru zile cât se întinde „delegaţia” ce-o am în interes de serviciu…”
La fostul restaurant „Privighetori” atmosfera a fost aproape ca cea de pe timpuri. S-au simţit foarte bine. Mâncarea a fost de calitate, la fel şi băutura, iar muzica a fost plăcută. Au dansat de câteva ori şi ritmul le-a apropiat trupurile atât de mult, încât s-au sărutat. Nu au observat privirile ori zâmbetele ironice ale tinerilor de la mesele apropiate ringului de dans. „Martini” ori vinul alb de la friptura de vită i-a încălzit şi le-a dezlegat limbile. Aveau multe de povestit şi, fără să-şi dea seama, amânau ceea ce era important pentru amândoi.
Când au ieşit din local, au avut surpriza să constate că ninge. Fulgii mari, pufoşi şi deşi, se străduiau să acopere asfaltul aleii principale. În lături, pe zăpada existentă deja, stratul creştea cu repeziciune. S-au bucurat şi, ţinându-se de mână, au alergat spre pădure, depărtându-se de parcare.
- Lasă maşina! a strigat ea observându-i intenţia. E numai bine, că-ţi aeriseşti gura după băutură. Hai să ne jucăm!
- Păi, să ştii că ai dreptate. M-a cam ameţit. Hai, fuguţa!
Nu simţeau frigul, ori li se părea că gerul pe care veniseră a slăbit. Nici nu au sesizat că, în timp ce se hârjoneau, ninsoarea s-a oprit. Stratul de zăpadă era gros printre copaci, la marginea pădurii, de cel puţin 30-40 de centimetri, iar deasupra, sub zăpada căzută în timp ce ei se aflau în restaurant, se formase deja o pojghiţă de gheaţă cauzată de temperatura scăzută. Copacii albi, ninşi până-n vârful rămurelelor îndoite sub zăpada, formau bolţi de crengi înfrigurate ce străluceau în lumina rece a lunii care-i privighea tăcută din înaltul cerului şi le lumina întinderea albă până spre lăstărişul de dincolo de şosea.
Zăpada moale ca un spumant de baie îi ispitea chemându-i să-şi afunde paşii în plapuma groasa, sclipitoare. Olga avu ideea de a iniţia un joc cu bulgări mari ce se destrămau în mii de bulgăraşi luminoşi şi reci în contact cu crengile-ngheţate. Cascadele scurte de râs ori exclamaţiile lor copilăreşti se pierdeau vesele departe, în pădurea pustie. După ce obosiră bine, se opriră şi se priviră de aproape cu ochii plini de străluciri ce anunţau chemarea dragostei. Urmară serii scurte de îmbrăţişări şi sărutări.
Oare să fi fost mai frig atunci? Exclus! După atâta mişcare se încălziseră de-a binelea. Săruturile s-au înteţit şi au devenit fierbinţi, cu buze strivite de dulceaţă şi dor, iar îmbrăţişările creşteau în intensitate. Era jocul impus de ea din necesitate şi raţiune, în egală măsură. Îl dorea în acele momente cu adevărat. Gândea, în acelaşi timp, că numai prin dăruire totală îl va recâştiga definitiv. Propunerea ei a sunat straniu. El îşi făcuse planuri doar pentru acasă…
- Iubitule, hai să facem dragoste! l-a provocat ea, aparent speriată şi, după doar o fracţiune de secundă, a continuat în şoaptă. Acum, aici, în pădure! Vreau să fiu iubită în zăpadă! Vreau să mă acoperi aşa cum chiciura a acoperit crenguţele de pe vârfuri! Am nevoie să mă strângi în braţe, să simt cum te topesc în căldura trupului meu! E atât de frumos aici, sub coroanele astea strălucitoare… Ştiu, simt că şi tu vrei, dragul meu…
Propunerea a sunat ca o rugă ori aşa a interpretat-o el. O rugă pe care trebuia s-o împlinească şi se-ntreba dacă, dat fiind condiţiile concrete, va reuşi. Privind înapoi, s-a speriat observând şoseaua atât de aproape. Ea îşi lăsase capul pe pieptul lui, ţinându-l strâns în braţe, pe sub paltonul pe care-l descheiase. El cerceta terenul, de jur împrejur, căutând un motiv de refuz prin care să n-o rănească. Nu-i putea spune direct că pe acel ger nu era dispus la o aşa acţiune ce i se părea a fi nebunească. Era pustiu până departe şi nu se auzeau zgomote de vreun fel, în afara trosnetelor de chiciură spartă, pe ici pe colo, spre vârfurile copacilor. A încercat să spună ceva, să-i explice, dar ea şi-a aşezat o palmă călduţă pe gura lui şi, imediat, l-a tras de mână spre adâncul pădurii. S-a oprit după mai bine de cincisprezece paşi. Sufla puternic şi aerul expirat din pieptul ei era fierbinte, dar mai fierbinţi au fost săruturile ce le-a împletit sistematic într-o plăcută şi ameţitoare provocare şi chemare. S-a înfierbântat şi el. Nu se mai temea.
Ea a dezbrăcat grăbită haina de piele cu mesadă, şi a aşternut-o pe o porţiune din mantia albă şi rece a iernii pe care, întâmplător ori nu, a descoperit-o în spatele unui lăstăriş bogat şi complet acoperit de zăpadă, apoi l-a chemat după ce s-a întins pe spate. A ridicat braţele şi l-a primit înfrigurată, peste trupul său, cambrat spre întâmpinare.
Emil a avut două tentative de renunţare la nebunia pe care o dorea atât de mult din momentul în care a simţit desfacerea coapselor ei, atât de calde şi primitoare la prima atingere. Atentă şi fierbinte precum fierul bătut pe nicovală, Olga l-a asaltat cu îmbrăţişări şi sărutări cedându-i, parcă, din căldura ei şi, mai ales, din dorinţa de a face dragoste. Încet, încet, sub palma ei dogoritoare, el a simţit cum creşte, cum o atinge şi-o doreşte, cum o pătrunde mai apoi şi se afundă, cu ochii-nchişi, într-o nouă dimensiune în care avea senzaţia că plutesc amândoi uşor, că aud muzica cerului şi şoaptele pădurii care-şi oglindea coroana-n apa limpede a râului ce se scurgea prin ei în unde calde şi domoale.
Cu tot gerul ce împodobise atât de frumos copacii, încât totul părea alb, acolo, sub palton, două trupuri înfierbântate se uneau cu marea bucurie a împerecherii ce din păcat a izvorât. Doar ele vorbeau. Trupurile lor. Doar ele aveau viaţă în pustiul acela acoperit de alb pătat de prezenţa oamenilor. Minţile erau blocate ori, poate, concentrate doar pe acea acţiune minunată care încununa iubirea. Nu ştiau că este iarnă. Nu vedeau zăpada şi nu simţeau răceala.
Când s-au ridicat, în tăcere, doar ochii au vorbit. Olga ar fi dorit să fie sărutată şi ridicase bărbia spre Emil, dar el, simţind frigul, pe neaşteptate, a îmbrăcat grăbit paltonul, întorcându-i spatele pentru a-şi ridica şi încheia pantalonii şi cureaua. Parcă uitase de femeia ce-i oferise trupul său. S-a speriat de ţipătul scurt şi ascuţit scăpat de ea. Olga se aplecase să-şi ridice haina de piele. Privea neîncrezătoare pământul îngheţat, dar curat. Din stratul de zăpada pe care haina a fost întinsă, nu mai era nici urmă! Cu toate că temperatura era în jur de minus cinci-şase grade Celsius…
Drumul spre casă a fost parcurs în tăcere. El, încordat la volan, ea atentă la examinarea filmului cu toate dialogurile purtate şi cu toate momentele petrecute împreună. Nimic nu a mulţumit-o, în afara clipelor de iubire din pădure.
„Mircea nu mi-ar fi întors spatele nici dacă era în pielea goală! Mie nu-mi era frig? M-a lăsat acolo… Da, după ce l-am satisfăcut. Nu mai era nevoie de mine… La baie, după atâţia ani de căsnicie, Mircea nu-şi permite să-mi invadeze intimitatea. El a încercat să mă folosească şi acolo. Deci, mă respectă ori, pentru el, sunt doar un instrument pentru satisfacerea plăcerilor? Aşa că, trebuie să recunosc. Am greşit. Nu asta mi-e calea…”
- Ce faci, nu cobori? Visezi cu ochii deschişi, se pare, a pătruns vocea suspicioasă a lui Emil, atingându-i neplăcut urechile.
- … Păi, să ştii că dacă nu ar trebui să-mi iau lucrurile, te-aş ruga să mă duci la gară ori… într-o staţie de taxi, a murmurat ea, cu voce pierdută, fără să-şi ridice privirea.
- Adică, ce vrei să spui, prinţesă? Nu te-am satisfăcut?
- A, da! Trebuia să înţeleg de foarte mult timp că pentru tine doar sexul contează… Am fost atât de proastă să cred că…
- Ha, ha! E bine că ai înţeles până la urmă. Felicitări!
A urmat o tăcere lungă, ameninţătoare. Ea a coborât, a aşteptat să parcheze şi l-a urmat în apartament. Şi-a adunat lucrurile şi le-a pus de-a valma în valiză. El o privea, la început, cu regret, mai apoi nepăsător, cu un fel de curiozitate poznaşă, de copil. S-a îmbrăcat, a ridicat valiza şi geanta şi s-a îndreptat spre uşă.
- Să mă scuzi că te-am deranjat, te rog! Apreciez că mi-ai spus totul prin gesturi. Cuvintele puteau să doară mai mult…De fapt, îţi mulţumesc pentru această ultimă lecţie. Meritam s-o învăţ înainte de a mă îndrăgosti prosteşte de un înfumurat imoral…
Pe locul său de lângă fereastră, Olga medita adânc, departe de tot ce o înconjura. Îşi punea în ordine viaţa ce urma, atât cât va fi să-i fie, alături de copilul ei şi de soţ. Curăţa cu grijă şi arunca din amintiri tot ce a făcut-o să sufere. Păstra doar ce a fost frumos, dar şi câte ceva din cele urâte, murdare, din care a învăţat cum să trăiască printre oameni…
Dar nu spectacolul iernii era motivul reveriei, cu toate că era o fire de un romantism incurabil. Frânturi de imagini se suprapuneau cu repeziciune în mintea ei şi o năpădiseră amintirile pe care atâta timp încercase din răsputeri să le închidă într-un ungher al sufletului ei, numai de ea ştiut ..
Când oare trecuseră cei zece ani?
… Prima convorbire telefonică, de după plecare ei la Sibiu, împreună cu familia, a fost la numai două zile de la sosire. Plecaseră în grabă pentru ca Mircea, soţul ei, să nu rateze şansa de a ocupa o funcţie importantă care să le asigure prosperitate şi un viitor stabil. Erau promisiuni ca şi ea să poată profesa în domeniul său de specializare. S-au împlinit într-un timp relativ scurt şi, în numai câţiva ani, doamna Olga Paraschiv era unul din cei mai temuţi inspectori şcolari ai judeţului.
Olga nu s-a putut opune atunci. Iubea capitala, sectorul în care se născuse, strada şi casa în care a pronunţat cuvântul „mamă” pentru prima oară. În plus, lăsa acolo prima ei iubire. Acea iubire prin care devenise femeie şi s-a manifestat ca atare, iubirea prin care devenise femeia-mamă. Din nefericire, orgoliile nemăsurate ale acelui bărbat, întâiul pentru ea, născute din falsa convingere că el este bărbatul fatal, precum şi scenele de gelozie în care vorbele scăpate cu uşurinţă deveniseră acuze gratuite, au făcut ca meandrele destinului să fie modificate neaşteptat de radical. Refuzul ei de a-şi urma soţul la Sibiu ar fi atras, de la sine, distrugerea familiei la numai trei ani de la închegarea ei. Nu putea face public motivul real care ar fi reţinut-o la Bucureşti fără a declanşa un scandal.
„Care soţ ar fi acceptat ca soţia lui să aibă un prieten intim ori, mă rog, un iubit ori un amant oficial, oricum s-ar fi numit el? Mai rămânea cu mine, chiar aşa, însărcinată fiind? Mircea era un băiat extraordinar. El mă iubea atunci ca şi acum. În plus, aştepta cu emoţii naşterea copilului nostru. Nu avea nici un motiv să creadă că nu i-ar fi tată, fiindu-mi soţ. Doar eu cunosc adevărul acela groaznic. Eu, mama copilului meu, sunt singura fiinţă care ştie că tatăl biologic este Emil, nu Mircea!... Nu, nu! Nu se putea altfel! Ce viaţă de familie am fi avut? Se degradau toate. Dar, dacă nu eram însărcinată, plecam eu, oare, atunci din Bucureşti? Aveam curaj să rămân cu Emil?! Poate că da. Dar, însărcinată fiind, datele problemei au fost altele.”
- Atenţiune! Mai aveţi cinci minute la dispoziţie... Eşti gata, dragă? o întrebă Mircea în timp ce traversa sufrageria. Se va circula greu. Trebuie să plecăm un pic mai repede.
- Da, sigur că da, ai dreptate! a răspuns Olga tresărind. Observ că este acoperit drumul. N-au îndepărtat zăpada şi ninge întruna. Imediat sunt gata, a promis ea părăsind fereastra
Încercând să privească pe geamul aburit al autoturismului, Olga înnoda firul evenimentelor consumate în urmă cu zece ani, tot mai nemulţumită de ea însăşi, de ea, femeia tânără de atunci.
„Dacă-l părăseam pe Mircea, trebuia să renunţ la copil… Asta mi-a cerut Emil atunci, cu multă cruzime în privire şi-n vocea care mi-a distrus liniştea în permanenţă. A afişat o indiferenţă totală faţă de viaţa micuţului. S-a înfuriat teribil. Cum să-mi pierd copilul la patru luni?! Cum să-l ucid eu în trupul meu? Doamne, Iisuse Hristoase, am gândit atunci aşa ceva! Iartă-mă, Doamne!”
- Ai grijă să-l trezeşti pe Andrei la timp, să nu întârzie la şcoală…
- Hm! Mă ştii pe mine neatent în ceea ce-l priveşte pe copil? Stai liniştită. Îl duc şi-l aduc eu personal. Va mânca la aceleaşi ore şi-l voi ajuta să-şi facă lecţiile… Da, da, da! Voi verifica şi temele, a adăugat Mircea ca şi cum ar fi citit gândurile soţiei.
- Bine, dragul meu. Am încredere deplină… Ce m-aş face eu fără tine? a răspuns Olga zâmbindu-i drăgăstoasă, dar cu gândurile împrăştiate, apăsată de o anumită idee. Patru zile trec repede. Vom vorbi la telefon… Unele convocări s-au anulat, la altele s-a modificat programa, aşa că e posibil să mă-ntorc mai repede…
A urcat în tren mult mai neliniştită decât a fost în ziua în care a hotărât să meargă la Bucureşti. Privea în gol, plină de incertitudini, fără să audă ori să vadă nimic. Doar timpul se făcea simţit cum lunecă prin tâmple, grăbit, după cum îl aducea în prezent ori îl împingea spre trecut.
„Totuşi, dacă i-aş fi spus că este copilul său, m-ar fi acceptat? Nu am avut curaj, dar nici încredere. Niciodată nu a dat semne că m-ar dorit ca soţie. Hm! Celibatar convins, din păcate. Dorea un soi de libertate deplină, în timp ce eu devenisem deja o cifră în palmaresul lui de cuceritor. Cum am putut suporta atâtea jigniri? Uf! De ce oare i-am suportat ieşirile nervoase? De ce? Doar ştiam că are şi alte iubite. Nu putea altfel… Îl iubeam prea mult şi nu am putut risca să-l pierd. Cât m-am putut umili rugându-l să mă păstreze ca amantă! Am fost laşă. Mă doare să recunosc asta, dar cred că aşa am fost. O femeie laşă…”.
- Trenul accelerat…. din direcţia… peronul pe partea dreaptă…!
Olga a ascultat atentă vocea din difuzor. Şi-a privit liniştită ceasul şi a căutat bagajele cu privirea. O valiză elegantă şi o geantă pe măsură. Erau la locul lor. Nu s-a grăbit. Era finalul călătoriei şi lumea se agita printre scaune. Ea şi-a continuat şirul gândurilor, căutând grăbită răspunsuri la întrebările delicate ce-i răpeau liniştea.
„Cum am putut să-i păstrez pe amândoi? Îi iubesc pe amândoi? Hm! E greu de acceptat. Totuşi, ţin la soţul meu destul de mult. Aşa cum se manifestă el, plictisitor ori şters, nervos sau orgolios, adeseori. Să-l apreciez, oare, numai din cauza copilului?... Trebuie să discut cu Emil. Trebuie să-l văd, să-l aud, să-l îmbrăţişez, să-l iubesc aşa cum nu am avut parte niciodată. Mereu am fost pe fugă. Mereu am fost grăbiţi. De fapt, doar eu. El a rămas omul calm, matur, lucid, manierat şi jovial. El, apărătorul meu, omul puternic capabil să mă protejeze în orice situaţie. El, bărbatul care m-a iubit frenetic câteva luni şi apoi m-a îmbrâncit să facă loc altor colege de facultate… Iar eu, eu plângeam şi îl iubeam! Eram mulţumită că se mai culcă odată pe lună cu mine. Ei bine, dar acum ce mai vreau? Dacă îmi dau seama că-l iubesc mai mult pe el, ce mă fac? Oare el mă mai iubeşte? Nici nu am apucat să-l întreb la telefon. De ce este şi acum singur? Ca să fie independent, ca să se distreze… Oare să nu se fi căsătorit? Da, desigur! Altfel nu era de acord să ne întâlnim. Va accepta să fim împreună, cu fiul meu cu tot, cu fiul nostru? Îi voi spune adevărul. Paternitatea se poate dovedi uşor, ulterior. Va accepta să formăm o familie acum, după zece ani? … Am nevoie de mult curaj ca să-i propun asta. De ce am atâtea emoţii? De ce-mi este frică?”
Peronul Gării de Nord era foarte aglomerat. Poate că întârzierile anunţate la unele trenuri provocaseră multă îngrijorare. Olga a coborât forţându-se să-şi ascundă emoţia. Nu l-a văzut şi s-a speriat. S-a oprit după câţiva paşi mici, dezorientată.
„Nu se poate! Mi-am minţit soţul, mi-am amăgit copilul şi el nu a venit să mă aştepte? A fost o păcăleală? Ce mă fac, Doamne?... Poate nu mă mai cunoaşte. Voi sta pe loc. Aştept să treacă toată lumea asta dezordonată. Mă va vedea atunci…”
- Olga! Bine ai venit, prinţeso! a exclamat Emil de la aproape zece paşi de ea, împingând fără menajamente în stânga şi-n dreapta oamenii din calea lui şi a buchetului mare de trandafiri roşii pe care-l ţinea cu mâna ridicată.
Ea şi-a şters repede ochii cu dosul palmelor şi l-a aşteptat încremenită. Nu a putut face nici un pas. Îl privea cu drag şi îi zâmbea. I-a observat albul abundent din păr şi a tresărit. Când s-au îmbrăţişat, a descoperit riduri fine, elegante, pe faţa lui. I-a sărutat ochii obosiţi şi l-a îmbrăţişat din nou, ţinându-l strâns în braţe, lăcrimând.
„Ai îmbătrânit, dragul meu. E prima oară când remarc diferenţa de vârstă… Ai albit, iubitule! Când erai la catedră te admiram. Erai cel mai frumos profesor pe care l-am avut vreodată. Suplu, înalt şi drept, cu privirea ageră… Iar acum, hm! Dar eu? Eu cum arăt, oare? Cum mă vede el după zece ani. Poate am îmbătrânit şi nu-mi dau seama:”
- Iubitule, eşti galant ca întotdeauna. Mulţumesc mult! Sunt foarte frumoşi trandafirii. Mulţumesc! Meriţi încă un sărut! a exclamat Olga imediat ce Emil i-a oferit florile şi l-a cuprins din nou într-o îmbrăţişare largă, sărutându-l fără reţineri.
Observând că au rămas singuri pe peron, Emil a primit îmbrăţişarea zâmbind cu înţelegere şi a răspuns cu aceeaşi afecţiune.
„Ce bine arată prinţesa! Vremea i-a stabilizat trăsăturile-i frumoase. A maturizat-o şi i-a alcătuit o alură de mare doamnă. Desăvârşită sub aspect fizic… Studentă fiind, părea o sfârlează drăgălaşă, frumoasă prin mişcare şi voie bună. Acum e… acum e o femeie totală! Cât să aibă? 22…, apoi 25…deci, vreo 35-36 de ani… Oare ce impresie i-am făcut acum, după atâţia ani? Va trebui să înţeleagă… La vârsta mea, timpul este mai rapid, transformă fără milă şi desenează vârsta pe figură şi trup. Nu glumeşte cu omul.”
- Aşa emoţii am avut!! Nu te-am zărit pe peron…
- Aşa se întâmplă de obicei. Să mergem acasă!
- Tot acolo stai? Ştiu drumul dacă mă…
- Nu, nu ştii drumul. M-am mutat. Am un apartament de trei camere în spatele Primăriei Capitalei.
- O, ce frumos! Stai aproape de Cişmigiu. Mă plimbi cu barca?
- Da, draga mea. Cu plăcere, dacă şi timpul ne va fi favorabil. „Oare mai pot să vâslesc ca pe vremuri? Mai bine în Herăstrău, cu vaporaşul. Hm! Apa e îngheţată şi eu îmi fac probleme! Lasă, că mai este timp. Vedem noi!”
Au ieşit pe uşile din dreapta peronului şi au mers către înapoi vreo sută de metri până la locul în care era parcată maşina lui. „Ehei! a exclamat Olga imediat după ce s-a aşezat pe canapea. Ai schimbat şi maşina. Asta-i străină.”
Drumul a fost greoi. Aglomeraţie şi blocaje pe toate şoselele. Zăpada abundentă din ultimele zile fusese îndepărtată de pe partea carosabilă, dar erau multe porţiuni de gheaţă pe asfalt şi numeroşi pietoni care nu puteau nu folosi trotuarele.
*
Apartamentul era mobilat şi avea un ceva în organizarea interioară, care-l definea pe locatar ca fiind burlac. Un burlac stăpân pe o bucătărie cu inventar complet, nou, modern, dar nefolosit. Când Olga, înviorată după călătorie de apa caldă a duşului, l-a întrebat ce doreşte să pregătească pentru seară, acel burlac a refuzat orice propunere şi iniţiativă.
- Prinţesa nu a venit să se ocupe de bucătărie. Prinţesa a venit să facă dragoste. Poate că ne facem timp să mergem prin locurile pe care amândoi le-am plăcut…
- Da? În seara asta putem merge la Pădurea Băneasa, iubitule? a întrebat ea, alintându-se, imediat ce a înţeles sensul precizărilor lui.
- Dorinţa ta e lege pentru mine, prinţesă! a intrat el în joc apropiindu-se de ea pentru a o îmbrăţişa.
A sărutat-o, înflăcărat de dorinţă, pe gură şi pe gât, apoi a coborât pe piept, încet şi rar, tot mai insistent, încercând să-i scoată sânii la iveală. Ea a răspuns cu aceeaşi pornire pătimaşă primelor săruturi, dar s-a opus când degetele lui înfrigurate încercau să-i descopere sânii sub halatul larg, bărbătesc.
- Te rog… te rog mult, Emil! Lasă-mă puţin să-mi revin. Lasă-mă să mă acomodez cu tine. Te rog să mă înţelegi! „Uf! De ce nu pot face asta acum? Mi-am dorit-o atât de mult şi acum… Nu înţeleg ce-i cu mine. Îmi pare, totuşi, e atât de străin! Dar ştiu că se va întâmpla. Chiar azi… În noaptea asta!”
- Bine, bine, scuză-mă! a replicat el imediat, retrăgându-se enervat, vădit nemulţumit şi, mai ales, contrariat de atitudinea ei. „Ce naiba a apucat-o? Nici la baie nu m-a lăsat să intru, nici acum să… De ce a venit, de fapt, dacă refuză să facă sex? Tot am impresia că are ceva să-mi spună, dar amână. Poate că mă înşel. Timpul a lucrat. Dorim apropierea, dar nu mai suntem noi, cei de atunci… Alte obişnuinţe şi-au pus amprenta. O domină.”
Au vorbit foarte puţin până la pădurea Băneasa. El a motivat prin necesitatea atenţiei mărite impusă de condiţiile concrete de drum, dificile de altfel. Ea s-a simţit foarte bine. Chiar a fost mulţumită şi l-a asigurat că nu-i va distrage atenţia.
„Da, la restaurant se pot discuta multe. E altă ambianţă şi nu ne risipim în gesturi care ar putea zădărnici scopul dialogului. Va trebui să las sentimentele în carantină. Trebuie să am în vedere interesul copilului meu, în primul rând. Are tot ce-i trebuie. „Tatăl” său îl iubeşte sincer şi sentimentul este reciproc. Emil, este posibil să nu se apropie de el, iar Andrei să nu-l accepte ca tată… Apoi, interesul meu. Îmi poate asigura el stabilitate şi protecţie mai mult ca Mircea? L-am iubit şi încă-l mai iubesc, se pare. El m-a făcut femeie şi asta nu se uită toată viaţa… Se poartă un pic ciudat, am senzaţia. S-a schimbat ori… Nu ştiu. Se simte bătrân, cumva? Va trebui să-l încurajez. Am timp în astea patru zile cât se întinde „delegaţia” ce-o am în interes de serviciu…”
La fostul restaurant „Privighetori” atmosfera a fost aproape ca cea de pe timpuri. S-au simţit foarte bine. Mâncarea a fost de calitate, la fel şi băutura, iar muzica a fost plăcută. Au dansat de câteva ori şi ritmul le-a apropiat trupurile atât de mult, încât s-au sărutat. Nu au observat privirile ori zâmbetele ironice ale tinerilor de la mesele apropiate ringului de dans. „Martini” ori vinul alb de la friptura de vită i-a încălzit şi le-a dezlegat limbile. Aveau multe de povestit şi, fără să-şi dea seama, amânau ceea ce era important pentru amândoi.
Când au ieşit din local, au avut surpriza să constate că ninge. Fulgii mari, pufoşi şi deşi, se străduiau să acopere asfaltul aleii principale. În lături, pe zăpada existentă deja, stratul creştea cu repeziciune. S-au bucurat şi, ţinându-se de mână, au alergat spre pădure, depărtându-se de parcare.
- Lasă maşina! a strigat ea observându-i intenţia. E numai bine, că-ţi aeriseşti gura după băutură. Hai să ne jucăm!
- Păi, să ştii că ai dreptate. M-a cam ameţit. Hai, fuguţa!
Nu simţeau frigul, ori li se părea că gerul pe care veniseră a slăbit. Nici nu au sesizat că, în timp ce se hârjoneau, ninsoarea s-a oprit. Stratul de zăpadă era gros printre copaci, la marginea pădurii, de cel puţin 30-40 de centimetri, iar deasupra, sub zăpada căzută în timp ce ei se aflau în restaurant, se formase deja o pojghiţă de gheaţă cauzată de temperatura scăzută. Copacii albi, ninşi până-n vârful rămurelelor îndoite sub zăpada, formau bolţi de crengi înfrigurate ce străluceau în lumina rece a lunii care-i privighea tăcută din înaltul cerului şi le lumina întinderea albă până spre lăstărişul de dincolo de şosea.
Zăpada moale ca un spumant de baie îi ispitea chemându-i să-şi afunde paşii în plapuma groasa, sclipitoare. Olga avu ideea de a iniţia un joc cu bulgări mari ce se destrămau în mii de bulgăraşi luminoşi şi reci în contact cu crengile-ngheţate. Cascadele scurte de râs ori exclamaţiile lor copilăreşti se pierdeau vesele departe, în pădurea pustie. După ce obosiră bine, se opriră şi se priviră de aproape cu ochii plini de străluciri ce anunţau chemarea dragostei. Urmară serii scurte de îmbrăţişări şi sărutări.
Oare să fi fost mai frig atunci? Exclus! După atâta mişcare se încălziseră de-a binelea. Săruturile s-au înteţit şi au devenit fierbinţi, cu buze strivite de dulceaţă şi dor, iar îmbrăţişările creşteau în intensitate. Era jocul impus de ea din necesitate şi raţiune, în egală măsură. Îl dorea în acele momente cu adevărat. Gândea, în acelaşi timp, că numai prin dăruire totală îl va recâştiga definitiv. Propunerea ei a sunat straniu. El îşi făcuse planuri doar pentru acasă…
- Iubitule, hai să facem dragoste! l-a provocat ea, aparent speriată şi, după doar o fracţiune de secundă, a continuat în şoaptă. Acum, aici, în pădure! Vreau să fiu iubită în zăpadă! Vreau să mă acoperi aşa cum chiciura a acoperit crenguţele de pe vârfuri! Am nevoie să mă strângi în braţe, să simt cum te topesc în căldura trupului meu! E atât de frumos aici, sub coroanele astea strălucitoare… Ştiu, simt că şi tu vrei, dragul meu…
Propunerea a sunat ca o rugă ori aşa a interpretat-o el. O rugă pe care trebuia s-o împlinească şi se-ntreba dacă, dat fiind condiţiile concrete, va reuşi. Privind înapoi, s-a speriat observând şoseaua atât de aproape. Ea îşi lăsase capul pe pieptul lui, ţinându-l strâns în braţe, pe sub paltonul pe care-l descheiase. El cerceta terenul, de jur împrejur, căutând un motiv de refuz prin care să n-o rănească. Nu-i putea spune direct că pe acel ger nu era dispus la o aşa acţiune ce i se părea a fi nebunească. Era pustiu până departe şi nu se auzeau zgomote de vreun fel, în afara trosnetelor de chiciură spartă, pe ici pe colo, spre vârfurile copacilor. A încercat să spună ceva, să-i explice, dar ea şi-a aşezat o palmă călduţă pe gura lui şi, imediat, l-a tras de mână spre adâncul pădurii. S-a oprit după mai bine de cincisprezece paşi. Sufla puternic şi aerul expirat din pieptul ei era fierbinte, dar mai fierbinţi au fost săruturile ce le-a împletit sistematic într-o plăcută şi ameţitoare provocare şi chemare. S-a înfierbântat şi el. Nu se mai temea.
Ea a dezbrăcat grăbită haina de piele cu mesadă, şi a aşternut-o pe o porţiune din mantia albă şi rece a iernii pe care, întâmplător ori nu, a descoperit-o în spatele unui lăstăriş bogat şi complet acoperit de zăpadă, apoi l-a chemat după ce s-a întins pe spate. A ridicat braţele şi l-a primit înfrigurată, peste trupul său, cambrat spre întâmpinare.
Emil a avut două tentative de renunţare la nebunia pe care o dorea atât de mult din momentul în care a simţit desfacerea coapselor ei, atât de calde şi primitoare la prima atingere. Atentă şi fierbinte precum fierul bătut pe nicovală, Olga l-a asaltat cu îmbrăţişări şi sărutări cedându-i, parcă, din căldura ei şi, mai ales, din dorinţa de a face dragoste. Încet, încet, sub palma ei dogoritoare, el a simţit cum creşte, cum o atinge şi-o doreşte, cum o pătrunde mai apoi şi se afundă, cu ochii-nchişi, într-o nouă dimensiune în care avea senzaţia că plutesc amândoi uşor, că aud muzica cerului şi şoaptele pădurii care-şi oglindea coroana-n apa limpede a râului ce se scurgea prin ei în unde calde şi domoale.
Cu tot gerul ce împodobise atât de frumos copacii, încât totul părea alb, acolo, sub palton, două trupuri înfierbântate se uneau cu marea bucurie a împerecherii ce din păcat a izvorât. Doar ele vorbeau. Trupurile lor. Doar ele aveau viaţă în pustiul acela acoperit de alb pătat de prezenţa oamenilor. Minţile erau blocate ori, poate, concentrate doar pe acea acţiune minunată care încununa iubirea. Nu ştiau că este iarnă. Nu vedeau zăpada şi nu simţeau răceala.
Când s-au ridicat, în tăcere, doar ochii au vorbit. Olga ar fi dorit să fie sărutată şi ridicase bărbia spre Emil, dar el, simţind frigul, pe neaşteptate, a îmbrăcat grăbit paltonul, întorcându-i spatele pentru a-şi ridica şi încheia pantalonii şi cureaua. Parcă uitase de femeia ce-i oferise trupul său. S-a speriat de ţipătul scurt şi ascuţit scăpat de ea. Olga se aplecase să-şi ridice haina de piele. Privea neîncrezătoare pământul îngheţat, dar curat. Din stratul de zăpada pe care haina a fost întinsă, nu mai era nici urmă! Cu toate că temperatura era în jur de minus cinci-şase grade Celsius…
Drumul spre casă a fost parcurs în tăcere. El, încordat la volan, ea atentă la examinarea filmului cu toate dialogurile purtate şi cu toate momentele petrecute împreună. Nimic nu a mulţumit-o, în afara clipelor de iubire din pădure.
„Mircea nu mi-ar fi întors spatele nici dacă era în pielea goală! Mie nu-mi era frig? M-a lăsat acolo… Da, după ce l-am satisfăcut. Nu mai era nevoie de mine… La baie, după atâţia ani de căsnicie, Mircea nu-şi permite să-mi invadeze intimitatea. El a încercat să mă folosească şi acolo. Deci, mă respectă ori, pentru el, sunt doar un instrument pentru satisfacerea plăcerilor? Aşa că, trebuie să recunosc. Am greşit. Nu asta mi-e calea…”
- Ce faci, nu cobori? Visezi cu ochii deschişi, se pare, a pătruns vocea suspicioasă a lui Emil, atingându-i neplăcut urechile.
- … Păi, să ştii că dacă nu ar trebui să-mi iau lucrurile, te-aş ruga să mă duci la gară ori… într-o staţie de taxi, a murmurat ea, cu voce pierdută, fără să-şi ridice privirea.
- Adică, ce vrei să spui, prinţesă? Nu te-am satisfăcut?
- A, da! Trebuia să înţeleg de foarte mult timp că pentru tine doar sexul contează… Am fost atât de proastă să cred că…
- Ha, ha! E bine că ai înţeles până la urmă. Felicitări!
A urmat o tăcere lungă, ameninţătoare. Ea a coborât, a aşteptat să parcheze şi l-a urmat în apartament. Şi-a adunat lucrurile şi le-a pus de-a valma în valiză. El o privea, la început, cu regret, mai apoi nepăsător, cu un fel de curiozitate poznaşă, de copil. S-a îmbrăcat, a ridicat valiza şi geanta şi s-a îndreptat spre uşă.
- Să mă scuzi că te-am deranjat, te rog! Apreciez că mi-ai spus totul prin gesturi. Cuvintele puteau să doară mai mult…De fapt, îţi mulţumesc pentru această ultimă lecţie. Meritam s-o învăţ înainte de a mă îndrăgosti prosteşte de un înfumurat imoral…
Pe locul său de lângă fereastră, Olga medita adânc, departe de tot ce o înconjura. Îşi punea în ordine viaţa ce urma, atât cât va fi să-i fie, alături de copilul ei şi de soţ. Curăţa cu grijă şi arunca din amintiri tot ce a făcut-o să sufere. Păstra doar ce a fost frumos, dar şi câte ceva din cele urâte, murdare, din care a învăţat cum să trăiască printre oameni…
miercuri, 10 iunie 2009
इन काउतारा एफेमेरेई CLIPE
Capitolul V
Episodul 4
IMPLINIRI SI DEZAMAGIRI
din ceea ce va fi romanul
IN CAUTAREA EFEMEREI CLIPE
După două ore de somn, Fănel s-a mai înviorat puţin. Ajunsese acasă foarte tulburat şi după ce a mâncat, fără poftă, cu gândul plecat departe, s-a scuzat şi a plecat în dormitor.
- Hei, ce îmbraci în seara asta? l-a strigat Anca privindu-l cu milă cum îşi târăşte picioarele.
- Nu ştiu...Adică, am să iau costumul acela...gri-petrol şi o cravată...
- Îţi aleg eu. Odihneşte-te...
Costumul atârna elegant pe umeraş. Alături, o cămaşă albă călcată impecabil şi o cravată asortată. Lângă uşă, pe şanuri, o pereche de pantofi negri, proaspăt lustruiţi, i-au atras atenţia când se deplasa la baie. Sub şuvoiul de apă ce se risipea pe umerii săi voinici, Fănel zâmbea înciudat.
"Tot ea se poartă mai frumos decât mine. Cred că i-a trecut supărarea...Şi nu am avut puterea să-i cer iertare. Când venim de la nuntă vom dormi împreună. Sper să fie de acord şi să dăm dracului neînţelegerile astea absurde. La ce folos atâta tensiune în casă? Nu am destulă la serviciu?...Da, am nevoie de linişte. Şi termin cu toate prostiile dacă scap cu faţa curată. Dacă nu scap...ce paştele mă-si fac? Nu ştiu. O să văd eu atunci...".
Anca a îmbrăcat o rochiţă elegantă în ton cu costumul lui Fănel, la care un cordon fals şi eşarfa purtau culori asemănătoare celor din cravata lui. Amândoi erau tineri şi frumoşi. Formau o pereche reuşită. Multe priviri au zăbovit asupra lor după ce au intrat şi până după ce s-au aşezat la masă.
Au fost întâmpinaţi de miri cu braţele deschise şi sinceră bucurie.
- Ce bine îmi pare că aţi venit! a exclamat Olga, îmbrăţişându-i pe rând. Am rămas în rochia de mireasă. Aşa se spune, că este bine până mai către miezul nopţii. Apoi ne schimbăm şi noi...
- Da, aşa am procedat şi eu. Eşti fermecătoare, draga mea! i-a răspuns Anca învăluind-o cu priviri admirative. Nu am văzut o mireasa mai frumoasă, zău aşa!
- Ei, lasă că şi tu ai fost la fel, mulţumesc! Toate miresele sunt frumoase, nu? Tu şi acum eşti, draga mea, a adăugat Olga îmbujorându-se în timp ce se îmbrăţişau din nou.
- Ei, ei! Ce risipă de amabilităţi, doamnelor, a intervenit Valentin. dar pe noi, bărbaţii, nu ne vede nimeni? Noi nu suntem...
- O, ba da! Dar asta nu se spune, se simte. Mă bucur să te cunosc şi să vă admir pe amândoi, i-a răspuns Anca însoţind cuvintele cu o reverenţă elegantă.
Fănel a fost mai reţinut. Aproba prin gestică şi priviri tot ce se spunea. Când s-a îmbrăţişat cu mireasa, nu şi-a permis să o strângă în braţe, precum ar fi dorit din toată inima. Nici nu a privit-o mai sus de bărbie.
S-ar fi emoţionat prea mult şi, în plus, simţea în ceafă privirea atentă, cercetătoare a Ancăi.
S-au despărţit pentru ca mirii să primească alţi invitaţi, după ce aceştia le-a indicat masa cu locurile rezervate pentru ei şi Valentin a smuls promisiunea de a dansa mai târziu cu "cea mai frumoasa soţie a unui prieten ori colaborator" de al său. Nu era nimeni cunoscut la vreuna din mesele alăturate, dar erau mulţumiţi că toate cuplurile erau de vârsta lor. În schimb, le-a ţinut de mai multe ori tovărăşie nea Gheorghe, tatăl ginerelui. Ştia ori nu despre Fănel din vremea în care a fost coleg de liceu cu Valentin, nu s-a lămurit. Dar că-l simpatizează şi-l apreciază ca fiind "cel mai bun prieten al fiului" său, părea destul de adevărat. "Omul ăsta nu minte. Aşa mă simte el acum, la un păhărel...Mai degrabă, aşa i s-a vorbit despre mine. Nu-mi amintesc să mă fi văzut vreodată. Mare domn, Valentin, să mă descrie acasă aşa de frumos", gândea Fănel analizându-l pe nea Gheorghe în timp ce o privea pe Anca dansând. Îi ceruse permisiunea un tânăr de alături, a cărui soţie era însărcinată în luna a şaptea ori a opta. Şi cum Fănel nu avea o stare sufletească de invidiat, şi-a dat consimţământul aproape în acelaşi timp cu formularea cererii de către acesta. Nu a uitat să-i şoptească Ancăi: "Nu mă simt prea bine, crede-mă! Distrează-te, nu se pune problema".
Anca, aparent modestă şi grijulie, l-a privit în ochi, a dat din cap înţelegătoare şi s-a ridicat încet, mimând o părere de rău exagerată. După câţiva paşi în ritmul melodiei, era deja alta. Dansul era o activitate care-i crea o stare generală de bine. În orice împrejurare. S-a apropiat de partener mai mult decât îndrăznise să o facă el şi, după primul dans, au mai urmat şi altele. Cu el ori cu alţi bărbaţi care, din diferite motive, nu aveau cu cine dansa. Doar la sârbe şi hore se codea ori chiar renunţa. Fănel era indiferent. Ar fi dorit să invite mireasa la un tangou ori vals. Nu a îndrăznit. Citise în ochii ei amuzament şi ironie. Nu ştia ce să creadă, dar era dezarmat. În afară de nea Gherghe, femeia gravidă şi alte două-trei persoane, s-a mai întreţinut cu Valentin. Până la un punct în care l-a simţit pe acesta rece şi ironic, mai ales când se discuta despre fericire şi despre femei...
- Îmi amintesc cât de puternic susţineai că te vei zbate să obţii fericirea, a început Valentin, după ce au epuizat problemele privind cursul băncii şi mersul general al vieţii românilor. Cred că ai reuşit, după cum araţi şi după gradul pe care-l ai, a continuat el, privindu-l foarte atent pe Fănel.
- Da, în linii mari. Fericirea este o noţiune greu de înţeles. Este foarte greu de explicat, a replicat Fănel. Pentru fiecare om este un altceva...
- Da, sunt de acord. Poţi fi fericit toată viaţa ori niciodată. Depinde ce ţi-ai propus să faci ca să fii fericit. Adică, depinde cum vezi tu fericirea, ce te poate face fericit, a confirmat Valentin ideea. Mai degrabă, niciodată. Oricum, e imposibil să fii toată viaţa fericit. Eu cred că am început bine şi sper să termin şi mai bine, a precizat apoi, foarte sigur pe el, zâmbind satisfăcut. Presupun că şi tu gândeşti la fel, nu?
- De ce crezi asta? l-a întrebat Fănel contrariat.
- Păi...te-ai căsătorit din dragoste, la fel ca mine, ai un serviciu foarte bun, cu salariu mai bun decât în cazul meu, presupun, ai o căsnicie fericită, cu o femeie foarte frumoasă...,aveţi toţi părinţii în viaţă şi cu ocupaţii excelente, poate şi copii, dar nu am apucat să vorbim...
- Nu, nu am şi nici nu mi-am propus, a venit răspunsul imediat şi privirea lui Fănel a devenit la fel de repede mai rece şi bănuitoare.
- Nu ai vrut copii? Asta-i bună!...Cum vrei să fii fericit fără copii? Nu ai urmaşi, nu eşti bun de nimic. Plus că ei devin un liant excelent în căsnicie şi...
- Nu mă intereseaza aspectul ăsta. Pot fi fericit şi în lipsa copiilor, dacă vreau, a precizat Fănel aproape morocănos, dar cu convingere.
- Ei, dacă pui la socoteală fetiţele ori femeile după care încă mai alergi...
- Nu alerg de loc. Ce ţi-a venit să spui asta?
- Păi...cam aşa pari şi apoi, nu ne ştim din liceu, Fănele? Nu erai tu primul în clasamentul cuceritorilor de minore? Nu mai practici sportul ăsta dacă te-ai însurat? Te-ai făcut bărbat de casă? Nu regreţi? Întrebările lui Valentin veneau cu repeziciune, calculat, într-o anume ordine logică...În cazul ăsta, Anca este o femeie fericită..., a încercat el să continue, dar Fănel l-a întrerupt vizibil nemulţumit şi destul de categoric.
- Află că nu mai practic şi...
- Nici cu femei măritate? Mă uimeşti, domnule! Iată un poliţist corect. Felicitări!
- Nu ai de ce...Am nevastă şi este suficient...Nu contest că se pot găsi din cele la care gândeşti, dar nu bag în seamă femei lipsite de scrupule. Nu agreez târfele . Crezi că se f..t mai bine, sau ce?
- Mă gândeam că, la pretenţiile tale, cauţi profesioniste şi...
- Tot o gaură numită p...ă au şi astea. Se mai f...t şi-n alte găuri, dar tu nu ştii încă s-o faci, îmi aduc aminte, a încercat Fănel să dea lovitura finală, precum o gândea plin de răutatea născută brusc în timpul dialogului.
- Să crezi tu asta, amice. Sunt fericit cu femeia mea încă înainte de a avea relaţii intime cu ea. Sunt fericit că vom avea în curând copilul nostru. Te voi invita la botez în toiul verii...Câştigăm amândoi atât cât este suficient şi necesar...
- Nu ştiu dacă vă ajunge să mergeţi în concedii afară ori să vă faceţi o vilă, ceva...
- Ha, ha, ha! Nu asta aduce fericirea, Fănele...Fericirea vine din noi, în cazul nostru. Din privirile şi îmbrăţişările noastre, din sufletul şi din dragostea noastră. Şi mai vine din ambianţa de la serviciu, din dragostea şi respectul prietenilor, din credinţă. Câte ceva din toate şi...
- Vorbe, vorbe, vorbe, domnule Vali! O să te văd după câţiva ani de căsnicie. Mai vorbim atunci, l-a întrerupt Fănel nemulţumit de cursul discuţiei. Hai să mai bem ceva şi poate că dansez şi eu...
...În prima zi a săptămânii, contrar obiceiului, Fănel se îndrepta morocănos spre locul de muncă mai devreme cu o oră. Nu a suportat să mai stea acasă după ce şi-a băut cafeaua. Nu vedea pe nimeni şi nu răspundea la salut nici chiar în incinta instituţiei. Era supărat pe el însuşi şi pe toată lumea...
...De la nunta lui Valentin a plecat înainte de a se aduce tortul miresei. Nu a mai putut suporta atmosfera apăsătoare creată poate doar în mintea lui. Orice dialog, după cel cu Valentin, i se părea a fi născut special spre a-l pune pe el în inferioritate. La fel ca unele glume sau bancuri cu şi despre poliţişti, chiar dacă mirele l-a încredinţat că nu a spus nimănui ce profesie are el. O bănuia pe propria-i soţie că "a dat ca proasta din gură ca săcrească în ochii bărbaţilor ce o dansau". Poate că şi din această cauză o privea pe Anca cu suspiciune. Era contrariat şi nervos că, pe timpul singurului dans pe care-l aveau la activ, ea a fost crispată, fără chef, total indiferentă, rece, deşi a văzut-o cât de degajată era cu alţi parteneri de dans.
Acasă, contrar planurilor iniţiale, a fost nervos şi cuvintele de reproş nu au lipsit. De aici, la acuze justificate ori ba, nu a mai rămas decât un pas şi amândoi au ridicat tonul şi s-au privit cu duşmănie, ca doi străini. Nici nu s-a mai pus problema să doarmă împreună.
Duminica a fost destul de scurtă şi săracă în evenimente. Amândoi s-au trezit târziu. Nu şi-au vorbit nici în bucătărie, chiar dacă Anca a pregătit şi a aranjat masa cu două tacâmuri. Înghiţeau cu noduri, fiecare dus departe de propriile gânduri.
Ea a plecat, după prânz, la serviciu. Supărată, mâhnită, dezolată. "Cu omul ăsta nu mai e nimic de făcut. Oricum m-aş comporta, tot rău mă vede. În pat nu mai vine. Se gândeşte la alta, în mod sigur. O avea p...a mai fierbinte, nenorocita aia! Ei bine, lasă că am eu cu cine să mă simt mai bine decât cu tine, împăunatule! Ţi s-a urât cu binele...Eu te plictisesc…".
El a trecut prin toate programele TV. Nu a agreat niciunul. S-a îmbrăcat şi a plecat la restaurantul "T". Să o caute pe Mariana. Simţea nevoia să vorbească cu cineva. Să se destăinuie. Pe drum, s-a răzgândit. S-a îndreptat către biserică. "Dacă a avut slujbă, ca în orice duminică, poate că-l mai găsesc la ora asta. O mai fi stat de vorbă cu oamenii. Cu babele, că alea stau toată ziua la biserică...N-o să mă confesez eu cu totul, dar popa ăsta are darul de a mă linişti. Numai statul în biserică şi tot este suficient să mă calmeze. Să-mi aşeze puţin gândurile".
A avut ghinion. Preotul plecase nu de mult timp. Era trecut de ora 15.00. "Nu sunt întreg la minte dacă aveam pretenţia să-l găsesc la ora asta! Nu m-am uitat la ceas când am plecat...Are şi el familie. E duminică. Numai pentru mine nu este, băga-mi-aş p...a în ea de viaţă să-mi bag! Merg la restaurant. Ea ştie să mă asculte şi nu pune multe întrebări. Numai să fie în tură. Apoi, mănânc acolo...".
La restaurant, surpriză mare. Nea Vasile, şeful de sală, era patron. Separeul în care era obişnuit cu Mariana, era deservit de o doamnă între două vârste, amabilă, zâmbitoare, cu mare vioiciune în mişcări. Nu a cunoscut-o pe Mariana Iordache. Era de foarte puţin timp angajată. Dar l-a întrebat pe patron şi acesta a venit personal să-l salute pe Fănel.
- Vă salut cu respect, domnule! Tot ce consumaţi azi va fi din partea firmei...
- Ei, nu e cazul...O căutam pe Mariana..., a refuzat el plictisit.
- Îmi pare rău, dar nu ştiu ce să vă spun. După controalele alea dure pe care le-aţi trimis aici, patronul a dat faliment. Nici nu ştiu dacă a scăpat numai cu...
- Stai, stai puţin, domnule! Ce controale am trimis eu? Despre ce este vorba?
- Păi, după petrecerea aia a dumneavoastră, biata fată a trebuit să plece. Nu se mai putea sta aici dacă
l-a refuzat pe patron şi am gândit că...
- Cu ce l-a refuzat, domnule, pe patron? a întrebat Fănel subit interesat.
- A refuzat să vă spioneze, domnule. Să-l informeze despre ce vorbiţi...
- Nenorocitul ăla? Mă urmărea pe mine?...Şi, ce spuneai dumneata?
- Păi, eu am crezut că, drept răspuns, l-aţi reclamat, s-a explicat nea Vasile privindu-l încă bănuitor, chiar dacă entuziasmul manifestat era în descreştere vizibilă. A venit Poliţia economică, a venit, Garda financiară, pompierii şi sanepidul, cum ne exprimăm noi...L-au desfiinţat, domnule, în mai puţin de o săptămână...
- Mda, înţeleg...O merita nenorocitul, dar nu eu am făcut asta...
- ...Nu-i nimic, domnule, ce doriţi să comandaţi? Chem imediat fata să...Ba nu, eu personal am să...
- Nu, mulţumesc. Unde o găsesc pe domnişoara Mariana?
- V-am spus că nu cunosc. Îmi pare rău. Nu a mai trecut pe aici...
...Răstignit pe fotoliu, cu mapele pe birou nedesfăcute, scârbit de toate gândurile ce-i treceau prin minte, Fănel mustea de furie şi neputinţă. Începea o nouă săptămână de muncă, fără vlagă, lipsit de entuziasmul ce-l anima de obicei. Aştepta să vină timpul pentru a merge la plictisitoarea şedinţă operativă de luni. Sunetul strident al telefonului în liniştea mormântală din birou l-a trezit din meditaţie şi chiar l-a speriat puţin.
- Am onoarea să vă salut! Ofiţerul de serviciu, subcomisar Constantin. Domnul inspector-şef Nicolae, da?
- Da, să trăiţi! Despre ce este vorba?
- Nu v-am văzut când aţi intrat...Am o notă telefonică aici semnată de domnul comisar şef Ulieru. La orele nouă să fiţi la dânsul în birou. Nu se mai ţine şedinţa operativă de la ora opt.
- Da, am înţeles...Dacă-mi permiteţi, cam pe la ce oră a sosit nota asta?
- ...Un moment...puţin după miezul nopţii apare în registru...Caut imediat...
- Mulţumesc, nu este nevoie...Să trăiţi!
Fănel s-a uitat la ceas total surprins şi bănuitor. "Un ceva nasol s-a întâmplat, fără discuţie...La miezul nopţii? Ce-i cu grija asta? Plecam undeva şi nu mai veneam la serviciu? Putea să mă sune dacă este ceva urgent...Poate că m-a căutat acasă şi nu a fost nimeni...Dar ce s-a întâmplat, domnule? Culmea e că a suspendat şedinţa!".
A scos agenda de lucru şi a consultat-o. A desfăcut mapele cu documente. Le-a cercetat din ce în ce mai înfrigurat, hârtiuţă cu hârtiuţă. A desfăcut sertarele şi a studiat tot mai nervos conţinutul dosarelor existente. Nu ştia ce caută. Nu avea o idee bine conturată. Spera să găsească o explicaţie a acestui ordin neaşteptat. Şi nu a găsit-o. Privea ceasul la fiecare trei minute.
Când a venit vremea, si-a aranjat ţinuta, a închis biroul şi a plecat. În anticameră era doar secretara. Foarte sobră, nici nu a aşteptat s-o salute şi i-a comunicat pe un ton rece ca gheaţa:
- Domnul comisar şef vă aşteaptă. Intraţi!
- Am onoarea să vă salut, domnule comisar şef! a salutat Fănel imediat cum a intrat şi, observând lângă şeful direct o altă persoană în ţinută civilă, a rămas lângă uşă în poziţia "drepţi", continuând cu voce ceva mai scăzută: m-am prezentat la ordinul dumneavoastră!
- Domnul comisar şef Panait de la eşalonul superior, l-a prezentat dl. Ulieru pe cel în ţinută civilă, fără a-l privi pe Fănel. Vă rog, domnule comisar şef! l-a invitat apoi pe acesta să vorbească.
- Domnule Nicolae, începând din acest moment, sunteţi pus la dispoziţia unităţii pentru o perioadă de trei luni. Deocamdată. În sarcina dumneavoastră s-a pus în mişcare urmărirea penală pentru o serie de fapte săvârşite în timpul serviciului şi în legătură cu acesta.
După această frază, comisarul şef Panait l-a privit ţintă pe Fănel, a ridicat câteva hârtii de pe birou şi a continuat:
- În această perioadă de timp veţi beneficia de drepturile băneşti legale, corespunzătoare gradului profesional pe care-l aveţi, mai puţin de indemnizaţia de comandă. Veţi preda, în cursul zilei de azi, toate documentele de serviciu locţiitorului dumneavoastră. Pe bază de opis văzut şi aprobat de dumneavoastră, domnule comisar şef Ulieru.
- Am înţeles, domnule comisar şef! a răspuns acesta înclinând scurt capul.
- Domnule Nicolae, dacă ai ceva de spus, te ascultăm.
- ..Eu...aş...Nu, nu am nimic de spus, domnule comisar şef, a răspuns Fănel nesigur pe el, alb ca varul, privind fix covorul de sub picioare.
- În acest timp veţi îndeplini numai o serie de sarcini şi atribuţii de serviciu pe care şeful unităţii dumneavoastră le va stabili şi comunica în scris...Cred, domnule inspector şef că ar trebui să vă căutaţi un avocat, a continuat să-i vorbească reprezentantul eşalonului superior cu voce scăzută, mult mai blândă şi mai puţin oficială. Faptele pentru care sunteţi cercetat se pare că sunt destul de grave. Vă veţi plăti singur asistenţa juridică....Nu vă putem ajuta....Dacă nu aveţi nimic de spus, sunteţi liber.
- Am înţeles,...să trăiţi! a răspuns Fănel cu glas abia auzit şi s-a întors cu capul plecat către uşă. S-a sprijinit o clipă pe clanţă. Părea că doreşte să se întoarcă. A renunţat şi a ieşit umil, mişcându-şi cu greu picioarele ce-i păreau a fi de plumb...
Afară nu mai era cald ca în urmă cu o săptămână-două. Toamna îşi intra în drepturi încet, dar sigur. Octombrie debutase cu ploi mărunte care au făcut ca temperatura să scadă destul de repede. Apoi, după ce copacii aproape că au fost dezgoliţi complet de frunze, s-a mai încălzit uşor. Aerul rece nu l-a înviorat pe Fănel. Cu paşi şovăielnici şi cu privirea înceţoşată, se deplasa asemenea unui om rătăcit care-şi caută calea fără speranţă.
De două săptămâni încheiate era alt om. Evita orice întâlnire cu persoane cunoscute, vecini de bloc ori colegi de muncă. Cu Anca a forţat o împăcare, rugând-o să nu-i pună întrebări şi să aştepte a se elibera în sine pentru a-i vorbi el deschis despre starea lui şi situaţia lor. I-a cerut iertare pentru comportamentul din ultimul timp, dar nu i-a explicat şi cauzele tensiunilor apărute şi depăşite cu greu. O simţea ceva mai aproape şi ar fi dorit ca timpul să se întoarcă. Tânjea după zilele şi momentele în care i s-a părut că a fost fericit.
"Doar clipe! Fericirea mea a fost doar de câte o clipă. Clipă efemeră. Iluzie deşartă. Într-un pat sau altul. Nu femeia, ci descătuşarea propriu-zisă prin ea, prin trupul ei. Prologul, acţiunea reuşită ori epilogul au fost clipele de fericire... Reuşita profesională s-a fragmentat şi mai greu în asemenea clipe. După muncă aiurea, tensiuni permanente şi stres zilnic. Iar în afaceri, puţine clipe de fericire am avut. Şi acum se întorc însutite şi mă distrug. Pentru o brumă de bani care să-mi aducă fericirea...Cu ce m-am ales? Cu distrugerea carierei şi a familiei. Am uitat de părinţi. Mare păcat, după spusele preotului. Am distrus căsnicia. Alt mare păcat. Şi banii ăia adunaţi cu greu, ilicit, se vor duce pe apa sâmbetei. În buzunarul avocaţilor...Să fie ăsta cel mai bun pentru mine? Ce poate face el în plus faţă de alţii? Dar, dacă doamna l-a recomandat, înseamnă că ştie ea ceva"...
...Doamna l-a ascultat cu atenţie, fără să-l întrerupă. Venise la întâlnire după ce el a rugat-o cu disperare în voce şi cuvinte. În aceeaşi garsonieră şi la fel de grăbită ca prima oară...
- Bine, am înţeles. Te-au trecut la dispoziţia instituţiei. Nimic ieşit din comun. Conform Statutului vostru. Dacă se dovedeşte că faptele tale nu fac obiectul cercetării penale, adică nu sunt considerate ca fiind infracţiuni, se revine asupra acestei dispoziţii. Reintri în toate drepturile. Poţi fi sancţionat disciplinar. Şi fără asta, scuză-mă, nu vei scăpa.
- Da, ştiu. Zilele astea abia sunt chemat în Consiliul de disciplină. După consultarea acestuia primesc sancţiunea...
- Lasă asta. Cunosc. Ce te aştepţi să primeşti? Amânarea în grad ori pierderea funcţiei?
- Nu ştiu ce să zic...Dacă au toate datele....mă pot destitui din poliţie...
- Măi băiatule, îmi pare rău de tine şi nu aş fi vrut să fiu eu primul om care-ţi spune...Faptele pentru care eşti cercetat atrag în mod sigur destituirea....Cred că ar fi mai bine, pentru tine, să-ţi dai demisia până să se aplice această măsură...
- Chiar aşa doamnă? Nu se mai poate face nimic?
- Sunt sigură că nu mi-ai destăinuit totul, dar unui avocat bun va trebui sa-i dai absolut toate amănuntele. Dacă vrei să te ajute cu adevărat...
- Cu ce mă poate ajuta el, doamnă?
- ...Să nu uităm că nu este obligatoriu să fii destituit din Poliţie. Chiar dacă împotriva ta s-a început urmărirea penală. După soluţionarea definitivă a cauzei, te poate destitui...Dacă avocatul nu a reuşit să te scoată la suprafaţă şi...
- Şi credeţi că o poate face, doamnă? a întrerupt-o Fănel cu speranţa lucindu-i în ochii măriţi de atenţia acordată spuselor ei.
- Uneori...poate! Dar te va costa, băiatule, a precizat femeia cu siguranţă, dar şi adânc gânditoare în aceeaşi măsură.
- Eu cunosc câţiva avocaţi. Nu ştiu dacă...
- Am să-ţi recomand eu unul. Poate cel mai bun. A scos la suprafaţă mai mulţi poliţişti. Notează-ţi adresa...
Fănel a notat numele şi adresa. Ar fi avut şi alte întrebări, dar era conştient că femeia i-a acordat destul timp deşi era grăbită. Mai avea o nedumerire. Se jena să o întrebe, dar curiozitatea a fost prea mare şi a învins...
- De unde cunoaşteţi toate astea, doamnă? Vă rog să mă iertaţi! De la soţul dumneavoastră?
- Măi băiatule, măi! El nu este chiar aşa cum îl crezi tu. Poate că în baza declaraţiilor tale o să-i vină şi lui rândul...ca şi prietenului Ulieru...Scap şi eu de o canalie!
- Doamnă, vă rog! a implorat-o Fănel speriat. Nu vreau să ştiu...
- Da, da...Nu trebuia să ştii...Am convingerea că nu vei vorbi niciunde despre asta. Iar eu le ştiu pentru că sunt judecătoare, băiatule...
- Dumneavoastră?! Fănel era uluit cu adevărat. Eu...nu ştiu cum...
- Lasă! Nu trebuie să-ţi faci probleme. Mi-a fost milă de tine acolo, la restaurant. Şi am eu de plătit nişte poliţe...Ai grijă de tine. Du-te la cel recomandat de mine. Şi cooperează cu anchetatorii. Altfel...
...Recapitulând întregul dialog, Fănel a ajuns, între timp, la adresa indicată de doamna Mia. A privit clădirea cu multă atenţie şi s-a apropiat. Citind cele înscrise pe firmă s-a convins că a ajuns unde trebuie. A inspirat adânc aerul rece şi s-a hotărât să intre. A bătut la uşa avocatului ignorând persoanele aflate în sala de aşteptare. Precum intuise, a pătruns în anticameră. Două secretare erau aplecate asupra unor maldăre de dosare şi hârtii care aproape că îngropau computerele alăturate pe birourile lor. Una dintre ele, fără să-l privească, l-a întrebat grăbită:
- Domnul este programat la această oră? Cum vă numiţi, vă rog?
- Doamnă, nu sunt programat...Nu ştiu cum se procedează aici...Vreau să vorbesc cu domnul avocat Victor Deleanu. Mă numesc Nicolae. Ştefan Nicolae...ofiţer de poliţie...
- Getuţa, lasă-mă să mă ocup eu de domnul Nicolae, te rog, a intervenit cealalaltă secretară care, de la primele cuvinte ale lui Fănel, se făcuse mică în scaunul său şi asculta cu ochii aţintiţi într-o hârtie ce-i tremura uşor în mână. A întors încet capul pentru a-l privi şi a ridicat din sprâncene surprinsă de emoţia ce se citea pe chipul acestuia.
- ...Doamna...domnişoara Mariana, sărut mâna, a rostit Fănel cu greu, în timp ce-şi trecea greutatea corpului de pe un picior pe altul şi o privea plin de uimire. Te-am căutat...nu am ştiut şi nimeni, cum să spun...
- Nu e nimic deosebit, domnule. M-am angajat ca secretară...Peste o lună, cu ce am învăţat aici şi cu ajutorul Domnului, voi fi avocată. Tot aici voi lucra, l-a lămurit Mariana, scurt şi direct, ridicându-se de pe scaun şi apropiindu-se. Reuşise să-şi stăpânească emoţia şi vorbea cât de cât liniştită. În ochii ei mari, senini, se citea bucuria revederii. Era mulţumită că-l surprinde cu ceea ce a spus despre ea.
- În interes de serviciu, domnule Fănel, ori alte probleme au...
- Nu-s în interes de serviciu, Mariana, a întrerupt-o el roşindu-se subit şi plecându-si privirea. Am necazuri mari. În legătură cu serviciul şi vreau să apelez...
- Am înţeles, l-a întrerupt şi ea. Stai puţin, te rog, să vorbesc cu domnul avocat. Poate că te primeşte acum...
A intrat uşoară ca o adiere şi a dispărut dincolo de uşa capitonată. Câteva minute liniştea a pus stăpânire pe încăpere. Secretara îl privea cu coada ochiului. " Fercheş bărbat şi când este supărat. De unde o cunoaşte oare pe Mariana? A cam căzut cerul pe el când a văzut-o. Doamne, dar ce priviri i-a tras! Ăsta e precis îndrăgostit de ea. Hai să-i ofer un scaun. Poate vorbeşte ceva...".
Intenţia bună a secretarei i-ar fi prins bine lui Fănel. Părea că abia se mai ţine pe picioare. Norocul a fost de fapt tot de partea lui. A apărut Mariana cu privirea strălucind a victorie.
- Poftiţi, domnule inspector şef, domnul avocat vă aşteaptă!
A însoţit invitaţia oficială cu o uşoară reverenţă ce amintea de vremea în care el o admira şi curta la restaurant. Când a trecut foarte aproape de ea, l-a îndemnat în şoaptă, zâmbindu-i: "curaj şi sinceritate, nu uita!". L-a privit lung în timp ce trecea pragul şi a închis uşa, încet, după ce Fănel a intrat în birou...
P.S.
SCUZE pentru felul in care apare TITLUL acestei postari!
Nu cunosc cum si de ce se introduc acele caractere lingvistice ale altei limbi....
Daca sunteti in cunostiinta de cauza, va rog sa rectificati ori sa ma anuntati.
Multumesc!
Episodul 4
IMPLINIRI SI DEZAMAGIRI
din ceea ce va fi romanul
IN CAUTAREA EFEMEREI CLIPE
După două ore de somn, Fănel s-a mai înviorat puţin. Ajunsese acasă foarte tulburat şi după ce a mâncat, fără poftă, cu gândul plecat departe, s-a scuzat şi a plecat în dormitor.
- Hei, ce îmbraci în seara asta? l-a strigat Anca privindu-l cu milă cum îşi târăşte picioarele.
- Nu ştiu...Adică, am să iau costumul acela...gri-petrol şi o cravată...
- Îţi aleg eu. Odihneşte-te...
Costumul atârna elegant pe umeraş. Alături, o cămaşă albă călcată impecabil şi o cravată asortată. Lângă uşă, pe şanuri, o pereche de pantofi negri, proaspăt lustruiţi, i-au atras atenţia când se deplasa la baie. Sub şuvoiul de apă ce se risipea pe umerii săi voinici, Fănel zâmbea înciudat.
"Tot ea se poartă mai frumos decât mine. Cred că i-a trecut supărarea...Şi nu am avut puterea să-i cer iertare. Când venim de la nuntă vom dormi împreună. Sper să fie de acord şi să dăm dracului neînţelegerile astea absurde. La ce folos atâta tensiune în casă? Nu am destulă la serviciu?...Da, am nevoie de linişte. Şi termin cu toate prostiile dacă scap cu faţa curată. Dacă nu scap...ce paştele mă-si fac? Nu ştiu. O să văd eu atunci...".
Anca a îmbrăcat o rochiţă elegantă în ton cu costumul lui Fănel, la care un cordon fals şi eşarfa purtau culori asemănătoare celor din cravata lui. Amândoi erau tineri şi frumoşi. Formau o pereche reuşită. Multe priviri au zăbovit asupra lor după ce au intrat şi până după ce s-au aşezat la masă.
Au fost întâmpinaţi de miri cu braţele deschise şi sinceră bucurie.
- Ce bine îmi pare că aţi venit! a exclamat Olga, îmbrăţişându-i pe rând. Am rămas în rochia de mireasă. Aşa se spune, că este bine până mai către miezul nopţii. Apoi ne schimbăm şi noi...
- Da, aşa am procedat şi eu. Eşti fermecătoare, draga mea! i-a răspuns Anca învăluind-o cu priviri admirative. Nu am văzut o mireasa mai frumoasă, zău aşa!
- Ei, lasă că şi tu ai fost la fel, mulţumesc! Toate miresele sunt frumoase, nu? Tu şi acum eşti, draga mea, a adăugat Olga îmbujorându-se în timp ce se îmbrăţişau din nou.
- Ei, ei! Ce risipă de amabilităţi, doamnelor, a intervenit Valentin. dar pe noi, bărbaţii, nu ne vede nimeni? Noi nu suntem...
- O, ba da! Dar asta nu se spune, se simte. Mă bucur să te cunosc şi să vă admir pe amândoi, i-a răspuns Anca însoţind cuvintele cu o reverenţă elegantă.
Fănel a fost mai reţinut. Aproba prin gestică şi priviri tot ce se spunea. Când s-a îmbrăţişat cu mireasa, nu şi-a permis să o strângă în braţe, precum ar fi dorit din toată inima. Nici nu a privit-o mai sus de bărbie.
S-ar fi emoţionat prea mult şi, în plus, simţea în ceafă privirea atentă, cercetătoare a Ancăi.
S-au despărţit pentru ca mirii să primească alţi invitaţi, după ce aceştia le-a indicat masa cu locurile rezervate pentru ei şi Valentin a smuls promisiunea de a dansa mai târziu cu "cea mai frumoasa soţie a unui prieten ori colaborator" de al său. Nu era nimeni cunoscut la vreuna din mesele alăturate, dar erau mulţumiţi că toate cuplurile erau de vârsta lor. În schimb, le-a ţinut de mai multe ori tovărăşie nea Gheorghe, tatăl ginerelui. Ştia ori nu despre Fănel din vremea în care a fost coleg de liceu cu Valentin, nu s-a lămurit. Dar că-l simpatizează şi-l apreciază ca fiind "cel mai bun prieten al fiului" său, părea destul de adevărat. "Omul ăsta nu minte. Aşa mă simte el acum, la un păhărel...Mai degrabă, aşa i s-a vorbit despre mine. Nu-mi amintesc să mă fi văzut vreodată. Mare domn, Valentin, să mă descrie acasă aşa de frumos", gândea Fănel analizându-l pe nea Gheorghe în timp ce o privea pe Anca dansând. Îi ceruse permisiunea un tânăr de alături, a cărui soţie era însărcinată în luna a şaptea ori a opta. Şi cum Fănel nu avea o stare sufletească de invidiat, şi-a dat consimţământul aproape în acelaşi timp cu formularea cererii de către acesta. Nu a uitat să-i şoptească Ancăi: "Nu mă simt prea bine, crede-mă! Distrează-te, nu se pune problema".
Anca, aparent modestă şi grijulie, l-a privit în ochi, a dat din cap înţelegătoare şi s-a ridicat încet, mimând o părere de rău exagerată. După câţiva paşi în ritmul melodiei, era deja alta. Dansul era o activitate care-i crea o stare generală de bine. În orice împrejurare. S-a apropiat de partener mai mult decât îndrăznise să o facă el şi, după primul dans, au mai urmat şi altele. Cu el ori cu alţi bărbaţi care, din diferite motive, nu aveau cu cine dansa. Doar la sârbe şi hore se codea ori chiar renunţa. Fănel era indiferent. Ar fi dorit să invite mireasa la un tangou ori vals. Nu a îndrăznit. Citise în ochii ei amuzament şi ironie. Nu ştia ce să creadă, dar era dezarmat. În afară de nea Gherghe, femeia gravidă şi alte două-trei persoane, s-a mai întreţinut cu Valentin. Până la un punct în care l-a simţit pe acesta rece şi ironic, mai ales când se discuta despre fericire şi despre femei...
- Îmi amintesc cât de puternic susţineai că te vei zbate să obţii fericirea, a început Valentin, după ce au epuizat problemele privind cursul băncii şi mersul general al vieţii românilor. Cred că ai reuşit, după cum araţi şi după gradul pe care-l ai, a continuat el, privindu-l foarte atent pe Fănel.
- Da, în linii mari. Fericirea este o noţiune greu de înţeles. Este foarte greu de explicat, a replicat Fănel. Pentru fiecare om este un altceva...
- Da, sunt de acord. Poţi fi fericit toată viaţa ori niciodată. Depinde ce ţi-ai propus să faci ca să fii fericit. Adică, depinde cum vezi tu fericirea, ce te poate face fericit, a confirmat Valentin ideea. Mai degrabă, niciodată. Oricum, e imposibil să fii toată viaţa fericit. Eu cred că am început bine şi sper să termin şi mai bine, a precizat apoi, foarte sigur pe el, zâmbind satisfăcut. Presupun că şi tu gândeşti la fel, nu?
- De ce crezi asta? l-a întrebat Fănel contrariat.
- Păi...te-ai căsătorit din dragoste, la fel ca mine, ai un serviciu foarte bun, cu salariu mai bun decât în cazul meu, presupun, ai o căsnicie fericită, cu o femeie foarte frumoasă...,aveţi toţi părinţii în viaţă şi cu ocupaţii excelente, poate şi copii, dar nu am apucat să vorbim...
- Nu, nu am şi nici nu mi-am propus, a venit răspunsul imediat şi privirea lui Fănel a devenit la fel de repede mai rece şi bănuitoare.
- Nu ai vrut copii? Asta-i bună!...Cum vrei să fii fericit fără copii? Nu ai urmaşi, nu eşti bun de nimic. Plus că ei devin un liant excelent în căsnicie şi...
- Nu mă intereseaza aspectul ăsta. Pot fi fericit şi în lipsa copiilor, dacă vreau, a precizat Fănel aproape morocănos, dar cu convingere.
- Ei, dacă pui la socoteală fetiţele ori femeile după care încă mai alergi...
- Nu alerg de loc. Ce ţi-a venit să spui asta?
- Păi...cam aşa pari şi apoi, nu ne ştim din liceu, Fănele? Nu erai tu primul în clasamentul cuceritorilor de minore? Nu mai practici sportul ăsta dacă te-ai însurat? Te-ai făcut bărbat de casă? Nu regreţi? Întrebările lui Valentin veneau cu repeziciune, calculat, într-o anume ordine logică...În cazul ăsta, Anca este o femeie fericită..., a încercat el să continue, dar Fănel l-a întrerupt vizibil nemulţumit şi destul de categoric.
- Află că nu mai practic şi...
- Nici cu femei măritate? Mă uimeşti, domnule! Iată un poliţist corect. Felicitări!
- Nu ai de ce...Am nevastă şi este suficient...Nu contest că se pot găsi din cele la care gândeşti, dar nu bag în seamă femei lipsite de scrupule. Nu agreez târfele . Crezi că se f..t mai bine, sau ce?
- Mă gândeam că, la pretenţiile tale, cauţi profesioniste şi...
- Tot o gaură numită p...ă au şi astea. Se mai f...t şi-n alte găuri, dar tu nu ştii încă s-o faci, îmi aduc aminte, a încercat Fănel să dea lovitura finală, precum o gândea plin de răutatea născută brusc în timpul dialogului.
- Să crezi tu asta, amice. Sunt fericit cu femeia mea încă înainte de a avea relaţii intime cu ea. Sunt fericit că vom avea în curând copilul nostru. Te voi invita la botez în toiul verii...Câştigăm amândoi atât cât este suficient şi necesar...
- Nu ştiu dacă vă ajunge să mergeţi în concedii afară ori să vă faceţi o vilă, ceva...
- Ha, ha, ha! Nu asta aduce fericirea, Fănele...Fericirea vine din noi, în cazul nostru. Din privirile şi îmbrăţişările noastre, din sufletul şi din dragostea noastră. Şi mai vine din ambianţa de la serviciu, din dragostea şi respectul prietenilor, din credinţă. Câte ceva din toate şi...
- Vorbe, vorbe, vorbe, domnule Vali! O să te văd după câţiva ani de căsnicie. Mai vorbim atunci, l-a întrerupt Fănel nemulţumit de cursul discuţiei. Hai să mai bem ceva şi poate că dansez şi eu...
...În prima zi a săptămânii, contrar obiceiului, Fănel se îndrepta morocănos spre locul de muncă mai devreme cu o oră. Nu a suportat să mai stea acasă după ce şi-a băut cafeaua. Nu vedea pe nimeni şi nu răspundea la salut nici chiar în incinta instituţiei. Era supărat pe el însuşi şi pe toată lumea...
...De la nunta lui Valentin a plecat înainte de a se aduce tortul miresei. Nu a mai putut suporta atmosfera apăsătoare creată poate doar în mintea lui. Orice dialog, după cel cu Valentin, i se părea a fi născut special spre a-l pune pe el în inferioritate. La fel ca unele glume sau bancuri cu şi despre poliţişti, chiar dacă mirele l-a încredinţat că nu a spus nimănui ce profesie are el. O bănuia pe propria-i soţie că "a dat ca proasta din gură ca săcrească în ochii bărbaţilor ce o dansau". Poate că şi din această cauză o privea pe Anca cu suspiciune. Era contrariat şi nervos că, pe timpul singurului dans pe care-l aveau la activ, ea a fost crispată, fără chef, total indiferentă, rece, deşi a văzut-o cât de degajată era cu alţi parteneri de dans.
Acasă, contrar planurilor iniţiale, a fost nervos şi cuvintele de reproş nu au lipsit. De aici, la acuze justificate ori ba, nu a mai rămas decât un pas şi amândoi au ridicat tonul şi s-au privit cu duşmănie, ca doi străini. Nici nu s-a mai pus problema să doarmă împreună.
Duminica a fost destul de scurtă şi săracă în evenimente. Amândoi s-au trezit târziu. Nu şi-au vorbit nici în bucătărie, chiar dacă Anca a pregătit şi a aranjat masa cu două tacâmuri. Înghiţeau cu noduri, fiecare dus departe de propriile gânduri.
Ea a plecat, după prânz, la serviciu. Supărată, mâhnită, dezolată. "Cu omul ăsta nu mai e nimic de făcut. Oricum m-aş comporta, tot rău mă vede. În pat nu mai vine. Se gândeşte la alta, în mod sigur. O avea p...a mai fierbinte, nenorocita aia! Ei bine, lasă că am eu cu cine să mă simt mai bine decât cu tine, împăunatule! Ţi s-a urât cu binele...Eu te plictisesc…".
El a trecut prin toate programele TV. Nu a agreat niciunul. S-a îmbrăcat şi a plecat la restaurantul "T". Să o caute pe Mariana. Simţea nevoia să vorbească cu cineva. Să se destăinuie. Pe drum, s-a răzgândit. S-a îndreptat către biserică. "Dacă a avut slujbă, ca în orice duminică, poate că-l mai găsesc la ora asta. O mai fi stat de vorbă cu oamenii. Cu babele, că alea stau toată ziua la biserică...N-o să mă confesez eu cu totul, dar popa ăsta are darul de a mă linişti. Numai statul în biserică şi tot este suficient să mă calmeze. Să-mi aşeze puţin gândurile".
A avut ghinion. Preotul plecase nu de mult timp. Era trecut de ora 15.00. "Nu sunt întreg la minte dacă aveam pretenţia să-l găsesc la ora asta! Nu m-am uitat la ceas când am plecat...Are şi el familie. E duminică. Numai pentru mine nu este, băga-mi-aş p...a în ea de viaţă să-mi bag! Merg la restaurant. Ea ştie să mă asculte şi nu pune multe întrebări. Numai să fie în tură. Apoi, mănânc acolo...".
La restaurant, surpriză mare. Nea Vasile, şeful de sală, era patron. Separeul în care era obişnuit cu Mariana, era deservit de o doamnă între două vârste, amabilă, zâmbitoare, cu mare vioiciune în mişcări. Nu a cunoscut-o pe Mariana Iordache. Era de foarte puţin timp angajată. Dar l-a întrebat pe patron şi acesta a venit personal să-l salute pe Fănel.
- Vă salut cu respect, domnule! Tot ce consumaţi azi va fi din partea firmei...
- Ei, nu e cazul...O căutam pe Mariana..., a refuzat el plictisit.
- Îmi pare rău, dar nu ştiu ce să vă spun. După controalele alea dure pe care le-aţi trimis aici, patronul a dat faliment. Nici nu ştiu dacă a scăpat numai cu...
- Stai, stai puţin, domnule! Ce controale am trimis eu? Despre ce este vorba?
- Păi, după petrecerea aia a dumneavoastră, biata fată a trebuit să plece. Nu se mai putea sta aici dacă
l-a refuzat pe patron şi am gândit că...
- Cu ce l-a refuzat, domnule, pe patron? a întrebat Fănel subit interesat.
- A refuzat să vă spioneze, domnule. Să-l informeze despre ce vorbiţi...
- Nenorocitul ăla? Mă urmărea pe mine?...Şi, ce spuneai dumneata?
- Păi, eu am crezut că, drept răspuns, l-aţi reclamat, s-a explicat nea Vasile privindu-l încă bănuitor, chiar dacă entuziasmul manifestat era în descreştere vizibilă. A venit Poliţia economică, a venit, Garda financiară, pompierii şi sanepidul, cum ne exprimăm noi...L-au desfiinţat, domnule, în mai puţin de o săptămână...
- Mda, înţeleg...O merita nenorocitul, dar nu eu am făcut asta...
- ...Nu-i nimic, domnule, ce doriţi să comandaţi? Chem imediat fata să...Ba nu, eu personal am să...
- Nu, mulţumesc. Unde o găsesc pe domnişoara Mariana?
- V-am spus că nu cunosc. Îmi pare rău. Nu a mai trecut pe aici...
...Răstignit pe fotoliu, cu mapele pe birou nedesfăcute, scârbit de toate gândurile ce-i treceau prin minte, Fănel mustea de furie şi neputinţă. Începea o nouă săptămână de muncă, fără vlagă, lipsit de entuziasmul ce-l anima de obicei. Aştepta să vină timpul pentru a merge la plictisitoarea şedinţă operativă de luni. Sunetul strident al telefonului în liniştea mormântală din birou l-a trezit din meditaţie şi chiar l-a speriat puţin.
- Am onoarea să vă salut! Ofiţerul de serviciu, subcomisar Constantin. Domnul inspector-şef Nicolae, da?
- Da, să trăiţi! Despre ce este vorba?
- Nu v-am văzut când aţi intrat...Am o notă telefonică aici semnată de domnul comisar şef Ulieru. La orele nouă să fiţi la dânsul în birou. Nu se mai ţine şedinţa operativă de la ora opt.
- Da, am înţeles...Dacă-mi permiteţi, cam pe la ce oră a sosit nota asta?
- ...Un moment...puţin după miezul nopţii apare în registru...Caut imediat...
- Mulţumesc, nu este nevoie...Să trăiţi!
Fănel s-a uitat la ceas total surprins şi bănuitor. "Un ceva nasol s-a întâmplat, fără discuţie...La miezul nopţii? Ce-i cu grija asta? Plecam undeva şi nu mai veneam la serviciu? Putea să mă sune dacă este ceva urgent...Poate că m-a căutat acasă şi nu a fost nimeni...Dar ce s-a întâmplat, domnule? Culmea e că a suspendat şedinţa!".
A scos agenda de lucru şi a consultat-o. A desfăcut mapele cu documente. Le-a cercetat din ce în ce mai înfrigurat, hârtiuţă cu hârtiuţă. A desfăcut sertarele şi a studiat tot mai nervos conţinutul dosarelor existente. Nu ştia ce caută. Nu avea o idee bine conturată. Spera să găsească o explicaţie a acestui ordin neaşteptat. Şi nu a găsit-o. Privea ceasul la fiecare trei minute.
Când a venit vremea, si-a aranjat ţinuta, a închis biroul şi a plecat. În anticameră era doar secretara. Foarte sobră, nici nu a aşteptat s-o salute şi i-a comunicat pe un ton rece ca gheaţa:
- Domnul comisar şef vă aşteaptă. Intraţi!
- Am onoarea să vă salut, domnule comisar şef! a salutat Fănel imediat cum a intrat şi, observând lângă şeful direct o altă persoană în ţinută civilă, a rămas lângă uşă în poziţia "drepţi", continuând cu voce ceva mai scăzută: m-am prezentat la ordinul dumneavoastră!
- Domnul comisar şef Panait de la eşalonul superior, l-a prezentat dl. Ulieru pe cel în ţinută civilă, fără a-l privi pe Fănel. Vă rog, domnule comisar şef! l-a invitat apoi pe acesta să vorbească.
- Domnule Nicolae, începând din acest moment, sunteţi pus la dispoziţia unităţii pentru o perioadă de trei luni. Deocamdată. În sarcina dumneavoastră s-a pus în mişcare urmărirea penală pentru o serie de fapte săvârşite în timpul serviciului şi în legătură cu acesta.
După această frază, comisarul şef Panait l-a privit ţintă pe Fănel, a ridicat câteva hârtii de pe birou şi a continuat:
- În această perioadă de timp veţi beneficia de drepturile băneşti legale, corespunzătoare gradului profesional pe care-l aveţi, mai puţin de indemnizaţia de comandă. Veţi preda, în cursul zilei de azi, toate documentele de serviciu locţiitorului dumneavoastră. Pe bază de opis văzut şi aprobat de dumneavoastră, domnule comisar şef Ulieru.
- Am înţeles, domnule comisar şef! a răspuns acesta înclinând scurt capul.
- Domnule Nicolae, dacă ai ceva de spus, te ascultăm.
- ..Eu...aş...Nu, nu am nimic de spus, domnule comisar şef, a răspuns Fănel nesigur pe el, alb ca varul, privind fix covorul de sub picioare.
- În acest timp veţi îndeplini numai o serie de sarcini şi atribuţii de serviciu pe care şeful unităţii dumneavoastră le va stabili şi comunica în scris...Cred, domnule inspector şef că ar trebui să vă căutaţi un avocat, a continuat să-i vorbească reprezentantul eşalonului superior cu voce scăzută, mult mai blândă şi mai puţin oficială. Faptele pentru care sunteţi cercetat se pare că sunt destul de grave. Vă veţi plăti singur asistenţa juridică....Nu vă putem ajuta....Dacă nu aveţi nimic de spus, sunteţi liber.
- Am înţeles,...să trăiţi! a răspuns Fănel cu glas abia auzit şi s-a întors cu capul plecat către uşă. S-a sprijinit o clipă pe clanţă. Părea că doreşte să se întoarcă. A renunţat şi a ieşit umil, mişcându-şi cu greu picioarele ce-i păreau a fi de plumb...
Afară nu mai era cald ca în urmă cu o săptămână-două. Toamna îşi intra în drepturi încet, dar sigur. Octombrie debutase cu ploi mărunte care au făcut ca temperatura să scadă destul de repede. Apoi, după ce copacii aproape că au fost dezgoliţi complet de frunze, s-a mai încălzit uşor. Aerul rece nu l-a înviorat pe Fănel. Cu paşi şovăielnici şi cu privirea înceţoşată, se deplasa asemenea unui om rătăcit care-şi caută calea fără speranţă.
De două săptămâni încheiate era alt om. Evita orice întâlnire cu persoane cunoscute, vecini de bloc ori colegi de muncă. Cu Anca a forţat o împăcare, rugând-o să nu-i pună întrebări şi să aştepte a se elibera în sine pentru a-i vorbi el deschis despre starea lui şi situaţia lor. I-a cerut iertare pentru comportamentul din ultimul timp, dar nu i-a explicat şi cauzele tensiunilor apărute şi depăşite cu greu. O simţea ceva mai aproape şi ar fi dorit ca timpul să se întoarcă. Tânjea după zilele şi momentele în care i s-a părut că a fost fericit.
"Doar clipe! Fericirea mea a fost doar de câte o clipă. Clipă efemeră. Iluzie deşartă. Într-un pat sau altul. Nu femeia, ci descătuşarea propriu-zisă prin ea, prin trupul ei. Prologul, acţiunea reuşită ori epilogul au fost clipele de fericire... Reuşita profesională s-a fragmentat şi mai greu în asemenea clipe. După muncă aiurea, tensiuni permanente şi stres zilnic. Iar în afaceri, puţine clipe de fericire am avut. Şi acum se întorc însutite şi mă distrug. Pentru o brumă de bani care să-mi aducă fericirea...Cu ce m-am ales? Cu distrugerea carierei şi a familiei. Am uitat de părinţi. Mare păcat, după spusele preotului. Am distrus căsnicia. Alt mare păcat. Şi banii ăia adunaţi cu greu, ilicit, se vor duce pe apa sâmbetei. În buzunarul avocaţilor...Să fie ăsta cel mai bun pentru mine? Ce poate face el în plus faţă de alţii? Dar, dacă doamna l-a recomandat, înseamnă că ştie ea ceva"...
...Doamna l-a ascultat cu atenţie, fără să-l întrerupă. Venise la întâlnire după ce el a rugat-o cu disperare în voce şi cuvinte. În aceeaşi garsonieră şi la fel de grăbită ca prima oară...
- Bine, am înţeles. Te-au trecut la dispoziţia instituţiei. Nimic ieşit din comun. Conform Statutului vostru. Dacă se dovedeşte că faptele tale nu fac obiectul cercetării penale, adică nu sunt considerate ca fiind infracţiuni, se revine asupra acestei dispoziţii. Reintri în toate drepturile. Poţi fi sancţionat disciplinar. Şi fără asta, scuză-mă, nu vei scăpa.
- Da, ştiu. Zilele astea abia sunt chemat în Consiliul de disciplină. După consultarea acestuia primesc sancţiunea...
- Lasă asta. Cunosc. Ce te aştepţi să primeşti? Amânarea în grad ori pierderea funcţiei?
- Nu ştiu ce să zic...Dacă au toate datele....mă pot destitui din poliţie...
- Măi băiatule, îmi pare rău de tine şi nu aş fi vrut să fiu eu primul om care-ţi spune...Faptele pentru care eşti cercetat atrag în mod sigur destituirea....Cred că ar fi mai bine, pentru tine, să-ţi dai demisia până să se aplice această măsură...
- Chiar aşa doamnă? Nu se mai poate face nimic?
- Sunt sigură că nu mi-ai destăinuit totul, dar unui avocat bun va trebui sa-i dai absolut toate amănuntele. Dacă vrei să te ajute cu adevărat...
- Cu ce mă poate ajuta el, doamnă?
- ...Să nu uităm că nu este obligatoriu să fii destituit din Poliţie. Chiar dacă împotriva ta s-a început urmărirea penală. După soluţionarea definitivă a cauzei, te poate destitui...Dacă avocatul nu a reuşit să te scoată la suprafaţă şi...
- Şi credeţi că o poate face, doamnă? a întrerupt-o Fănel cu speranţa lucindu-i în ochii măriţi de atenţia acordată spuselor ei.
- Uneori...poate! Dar te va costa, băiatule, a precizat femeia cu siguranţă, dar şi adânc gânditoare în aceeaşi măsură.
- Eu cunosc câţiva avocaţi. Nu ştiu dacă...
- Am să-ţi recomand eu unul. Poate cel mai bun. A scos la suprafaţă mai mulţi poliţişti. Notează-ţi adresa...
Fănel a notat numele şi adresa. Ar fi avut şi alte întrebări, dar era conştient că femeia i-a acordat destul timp deşi era grăbită. Mai avea o nedumerire. Se jena să o întrebe, dar curiozitatea a fost prea mare şi a învins...
- De unde cunoaşteţi toate astea, doamnă? Vă rog să mă iertaţi! De la soţul dumneavoastră?
- Măi băiatule, măi! El nu este chiar aşa cum îl crezi tu. Poate că în baza declaraţiilor tale o să-i vină şi lui rândul...ca şi prietenului Ulieru...Scap şi eu de o canalie!
- Doamnă, vă rog! a implorat-o Fănel speriat. Nu vreau să ştiu...
- Da, da...Nu trebuia să ştii...Am convingerea că nu vei vorbi niciunde despre asta. Iar eu le ştiu pentru că sunt judecătoare, băiatule...
- Dumneavoastră?! Fănel era uluit cu adevărat. Eu...nu ştiu cum...
- Lasă! Nu trebuie să-ţi faci probleme. Mi-a fost milă de tine acolo, la restaurant. Şi am eu de plătit nişte poliţe...Ai grijă de tine. Du-te la cel recomandat de mine. Şi cooperează cu anchetatorii. Altfel...
...Recapitulând întregul dialog, Fănel a ajuns, între timp, la adresa indicată de doamna Mia. A privit clădirea cu multă atenţie şi s-a apropiat. Citind cele înscrise pe firmă s-a convins că a ajuns unde trebuie. A inspirat adânc aerul rece şi s-a hotărât să intre. A bătut la uşa avocatului ignorând persoanele aflate în sala de aşteptare. Precum intuise, a pătruns în anticameră. Două secretare erau aplecate asupra unor maldăre de dosare şi hârtii care aproape că îngropau computerele alăturate pe birourile lor. Una dintre ele, fără să-l privească, l-a întrebat grăbită:
- Domnul este programat la această oră? Cum vă numiţi, vă rog?
- Doamnă, nu sunt programat...Nu ştiu cum se procedează aici...Vreau să vorbesc cu domnul avocat Victor Deleanu. Mă numesc Nicolae. Ştefan Nicolae...ofiţer de poliţie...
- Getuţa, lasă-mă să mă ocup eu de domnul Nicolae, te rog, a intervenit cealalaltă secretară care, de la primele cuvinte ale lui Fănel, se făcuse mică în scaunul său şi asculta cu ochii aţintiţi într-o hârtie ce-i tremura uşor în mână. A întors încet capul pentru a-l privi şi a ridicat din sprâncene surprinsă de emoţia ce se citea pe chipul acestuia.
- ...Doamna...domnişoara Mariana, sărut mâna, a rostit Fănel cu greu, în timp ce-şi trecea greutatea corpului de pe un picior pe altul şi o privea plin de uimire. Te-am căutat...nu am ştiut şi nimeni, cum să spun...
- Nu e nimic deosebit, domnule. M-am angajat ca secretară...Peste o lună, cu ce am învăţat aici şi cu ajutorul Domnului, voi fi avocată. Tot aici voi lucra, l-a lămurit Mariana, scurt şi direct, ridicându-se de pe scaun şi apropiindu-se. Reuşise să-şi stăpânească emoţia şi vorbea cât de cât liniştită. În ochii ei mari, senini, se citea bucuria revederii. Era mulţumită că-l surprinde cu ceea ce a spus despre ea.
- În interes de serviciu, domnule Fănel, ori alte probleme au...
- Nu-s în interes de serviciu, Mariana, a întrerupt-o el roşindu-se subit şi plecându-si privirea. Am necazuri mari. În legătură cu serviciul şi vreau să apelez...
- Am înţeles, l-a întrerupt şi ea. Stai puţin, te rog, să vorbesc cu domnul avocat. Poate că te primeşte acum...
A intrat uşoară ca o adiere şi a dispărut dincolo de uşa capitonată. Câteva minute liniştea a pus stăpânire pe încăpere. Secretara îl privea cu coada ochiului. " Fercheş bărbat şi când este supărat. De unde o cunoaşte oare pe Mariana? A cam căzut cerul pe el când a văzut-o. Doamne, dar ce priviri i-a tras! Ăsta e precis îndrăgostit de ea. Hai să-i ofer un scaun. Poate vorbeşte ceva...".
Intenţia bună a secretarei i-ar fi prins bine lui Fănel. Părea că abia se mai ţine pe picioare. Norocul a fost de fapt tot de partea lui. A apărut Mariana cu privirea strălucind a victorie.
- Poftiţi, domnule inspector şef, domnul avocat vă aşteaptă!
A însoţit invitaţia oficială cu o uşoară reverenţă ce amintea de vremea în care el o admira şi curta la restaurant. Când a trecut foarte aproape de ea, l-a îndemnat în şoaptă, zâmbindu-i: "curaj şi sinceritate, nu uita!". L-a privit lung în timp ce trecea pragul şi a închis uşa, încet, după ce Fănel a intrat în birou...
P.S.
SCUZE pentru felul in care apare TITLUL acestei postari!
Nu cunosc cum si de ce se introduc acele caractere lingvistice ale altei limbi....
Daca sunteti in cunostiinta de cauza, va rog sa rectificati ori sa ma anuntati.
Multumesc!
vineri, 5 iunie 2009
नु अस्तेप्ता सा VIN
Eu sunt departe, în neant,
Retras în altă lume...
Poate spre cerul cel înalt
Şi acolo...n-am un nume.
Eu vin adesea pe pământ
Doar suflet şi în taină
Şi-n uşa casei îţi mai cânt
Şi-ţi mângâi a ta haină.
Eu sunt prezent în anotimp
De iarnă ori de vară,
Te privighez şi te sărut
În prag de primăvară.
În lumea mea sunt fericit,
Iubesc o-ntreagă lume
Şi fir de păr nu mi-a albit,
Ci tânăr sunt, pot spune.
Nu aştepta să vin la voi
În lumea cea nedreaptă.
Eu te aştept când vii la noi
La judecata dreaptă.
Aici e lumea pentru toţi
Şi plină-i de iubire.
E viaţa celor vii si morţi
În unica sortire...
Eu nu mai pot să-mpodobesc
Nimic în casa noastră
Oricât aş vrea să te iubesc
Şi flori să-ţi pun în glastră.
Eu nu mai pot să număr iar
Un liliac în floare
Şi nici să iau în mână ziar
Poveşti să-ţi spun sub soare.
Doar văd ce e în drumul tau
Şi nu pot să-ti tai calea,
Că faci doar bine ori faci rău
Când dealul calci ori valea...
duminică, 2 noiembrie 2008
joi, 30 octombrie 2008
DORUL
Câte doruri zac în noi
şi-n suflet se usucă...
Ne-ar trebui prea multe ploi
să ude dorul lor de ducă...
Şi de-am avea mai multe vieţi,
mai multe doruri strângem...
Cât de iubire suntem beţi,
de doruri nu ne plangem...
şi-n suflet se usucă...
Ne-ar trebui prea multe ploi
să ude dorul lor de ducă...
Şi de-am avea mai multe vieţi,
mai multe doruri strângem...
Cât de iubire suntem beţi,
de doruri nu ne plangem...
miercuri, 29 octombrie 2008
VIOLATOR IN LIBERTATE
Partea a patra
Capitolul V
Tudor a depus plângerea pe care o încropise juristul firmei al cărei angajat era, după ce a stat de vorbă îndelung şi cu şeful Secţiei de Poliţie. Comisarul l-a lămurit cu privire la necesitatea unei plângeri prealabile, explicându-i că este vorba despre forma simplă a infracţiunii de viol, întrucât fata are vârsta mai mare de 15 ani. I-a mai spus că lucrase şi la alte cazuri cu acelasi procuror şi că era mulţumit de pregătirea profesională a acestuia, de felul în care conducea cercetările şi de faptul că, nu de puţine ori, a însuşit punctul de vedere al poliţiştilor şi l-a împărtăşit în rechizitoriile expuse în faţa instanţelor de judecată pentru a-şi fundamenta acuzarea. Cu alte cuvinte, să aibă încredere că se vor lua cele mai aspre măsuri şi împotriva celui ce cuzase atâta rău fetei şi familiei sale. Tudor părea că nu aude nimic din toate acestea; repeta cu o privire goală că trebuie găsit şi arestat acel nenorocit, judecat şi aspru pedepsit, „ca să nu păţească şi alte fete ce a păţit fata mea şi să-l ştie lumea că este un monstru”.
Din păcate, s-au consumat aproape două săptămâni şi nu se ştia nimic în legatură cu plângerea. Tudor şi-a luat inima în dinţi şi l-a rugat pe şeful său să se intereseze. Acesta l-a chemat pe juristul firmei, cunoscut pentru relaţiile sale sus puse la Tribunal, rugându-l să-l sprijine în continuare pe bietul om. Nu se ştie cum şi prin cine a intervenit. Cert este că preşedintele instanţei la care a ajuns propunerea de arestare preventivă a presupusului vinovat, a constatat că la registratură se dăduse acesteia număr de înregistrare şi cam atat...
A luat măsuri de îndată şi, aleatoriu, a fost numit un judecător care să judece cererea în Camera de Consiliu. S-a întâmplat ca judecătorul să fie o femeie şi, în aceasta situatie, părinţii Iulianei s-au bucurat când au aflat despre o aşa întâmplare, neoficial, în speranţa că ea va înţelege mai bine necazul fetei şi va fi necruţătoare cu violatorul. Aşteptau să li se comunice ziua procesului. Aşteptau să-l vadă pe acel individ judecat şi condamnat la mulţi ani de închisoare. Deja discutaseră acasă să nu se ridice cu pretenţii la daune morale, precum mai multe persoane au încercat sa le explice că au acest drept şi, în consecinţă, prin hotărâre judecătorească, pot obţine multi bani. Aşteptau doar ca instanţa de judecată să-l pedepsească exemplar pe infractorul ce le-a necinstit copila şi a ameninţat-o cu moartea.
Nu-i interesa altceva, chiar dacă gândeau că sănătatea fetei încă nu este în afară de orice pericol. Ştiau bine ce coşmaruri are ea în unele nopti şi cu ce teamă se întoarce de la şcoală ori pleacă pană la alimentara sau piaţa din apropiere. Erau conştienţi că vor cheltui ceva bani mergând pe la diverşi medici specialişti, până la reabilitarea psihică totală a copilei, dar nu acceptau ideea ca banii să fie obţinuţi prin aceasta modalitate nedemnă.
Ce nu ştiau ei şi nu aveau cum să afle vreodată, era procedura în care s-a decis cu privire la arestarea preventivă a învinuitului, precum şi faptul că acesta era recidivist...
Doamna judecător a dispus să fie anunţată ziua şi ora hotărâtă pentru soluţionarea propunerii de arestare preventivă. Femeie cu suficientă experienţă practică în domeniu, fostă avocată, după cum spun unele persoane ce susţin că o cunosc, s-a prezentat la ora fixată în Camera de Consiliu şi a ridicat nemulţumită din sprancene observând că acolo se află doar o tânără grefieră pe care a luat-o puţin la rost, vorbindu-i şi privind-o de sus ca pe ultimul pălmaş al instituţiei:
- De ce nu ai comunicat ora la care am dispus începerea şedinţei? Unde este avocatul şi învinuitul?
- Doamnă judecător, îmi pare rău, ştiţi foarte bine că am trimis la timp toate...
- Şi?! De ce nu sunt aici? Nu eşti în stare de nimic, fetiţo!
Cu privirile în podeaua prost întreţinută şi roşie în obraji, biata fată, pierdută toată în roba largă folosită zilnic de toţi grefierii când intrau în şedinţe, căuta un răspuns pe care, oricum, nu avea curaj să-l formuleze. A salvat-o, de la alte posibile observaţii nefondate, intrarea impetuoasă a unui bărbat volubil ce purta o mică listă de bucate pe reverele sacoului şifonat şi care şi-a rostogolit trupul prin uşa larg deschisă, după care a invitat, cu gesturi teatrale, să intre o doamnă tinerică şi cât se poate de indiferentă în întreaga sa manifestare.
- Poftiţi, poftiţi, stimată colega!! Doamnă judecător, cu plecăciune, îmi cer scuze pentru cele două minute de întârziere. Promit să fiu cât se poate de operativ, stimată doamnă judecător...
- Bună ziua, domnule procuror! Nu este o problemă, vai de mine...Unde este presupusul vinovat şi cine este domnişoara?
- Domnişoara, bine zis, este avocata numită din oficiu, având în vedere că presupusul învinuit, precum îl numiţi dumneavoastră, este dispărut ori de negăsit pentru moment...şi, drept urmare, nu am putut să-l prezint la această dată şi cred că nici nu va fi necesar!
- Bine, vom vedea ce şi cum, domnule procuror. Începem imediat dezbaterea cazului, după ce domnişoara grefier...
- Deja am documentele domnişoarei avocat şi primele date le-am înscris...
- Nu te grăbi şi aşteaptă să menţionezi ceea ce dezbatem noi şi hotăram aici. Cu privirea rece şi vizibil nemulţumită de un anume ceva, judecătoarea s-a adresat avocatei, încercând să fie mai amabilă:
- Domnişoară, dacă aveţi susţineri de vreun fel, aşteptaţi să le expuneţi la momentul oportun...
Acel "moment oportun" se pare că nu s-a ivit. Procurorul a luat cuvântul şi a cerut a se menţiona că plângerea a fost retrasă şi, pe cale de consecinţă, nu se mai poate discuta despre arestarea preventivă pe care o solicitase.
- În acest caz, domnule procuror, prezentaţi cererea de retragere...- Promit să o aduc în primă urgenţă. Credeţi-mă că, în graba de a mă deplasa aici, am uitat-o la birou...
- Bine, a intervenit grefiera oarecum nedumerită şi fără prea mult curaj, dar eu ce ataşez la dosar şi cum fundamentez încheierea...
- Dumneata să-ti vezi de treaba dumitale, a oprit-o procurorul fără să o privească. Doamnă judecător, am convingerea că nu mi se pune cuvantul la îndoială...
- Nicidecum, domnule procuror. Voi avea grija să se menţioneze că plângerea a fost retrasă. Domnişoara avocată, dacă aveţi menţiuni de vreun fel, vă rog!
- Eu nu am nimic de adăugat. Nu ştiam prea bine despre ce este vorba în acest caz. Îmi veţi semna, vă rog, că am fost prezentă, sa-mi pot lua şi eu banii...
- Iată un exemplu de operativitate şi vă felicit domnişoară, s-a întors procurorul către ea cu un zambet larg ce putea însemna multe!
- Bine, declar şedinţa închisă, la revedere, a rostit plină de importanţă judecătoarea şi a ieşit grăbită, urmărită de privirile contradictorii ale celorlalte persoane din Camera de Consiliu...
* * *
Iuliana a fost fericită pentru că toti colegii i-au respectat durerea şi nimeni nu a amintit de întâmplările tragice prin care trecuse. S-a ocupat foarte serios de pregătirea examenului de bacalaureat. Această preocupare majoră i-a oferit poate cel mai bun medicament: uitarea!
A fost fericită că a reuşit să treacă cu peste 8,00 de bacalaureat şi s-a putut ocupa liniştită de pregătirea pentru admitere în facultate. Acum aşteaptă emoţionată să se afişeze rezultatele şi se gândeşte deja la modalităţile prin care doreşte să-şi clădească fericirea. Este convinsă că va găsi băiatul care să o înţeleagă, să o iubească şi să o respecte pentru ceea ce este ea, pentru calităţile şi capacităţile sale reale, pentru dragostea pe care ea i-o va purta lui necondiţionat.
Tudor şi Silvia se roagă pentru sănătate şi mulţumesc Domnului că fata lor este întreagă, preocupată de învăţătură şi are încredere în viitor. Aşteaptă sa li se aducă la cunoştinţa data procesului.Doi părinţi demni, aşteaptă încă să se facă dreptate.În acest timp, violatorul se află în libertate...
GANDUL
Câtă speranţă,
tristeţe si dor
ne-ncearcă în viaţă!
Şi toate ne dor...
Doar gandul tot vine
si-alearga cu spor
durerea sa aline.
Veşnicul gând călător...
luni, 27 octombrie 2008
SPERANŢĂ
Şi pentru că am simţit
sărutarea-ţi
pe părul meu cărunt
m-am întors
să te îmbrăţişez
dar nu te-am văzut...
şi am întins mâna
sub crengile de pom
şi-am strâns în pumn
atâţia picuri reci
căt să-mi fac oglindă
şi-n ea să te sărut...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)