Inimă rănită

Zăpada se cernea bogat în acel decembrie friguros. Olga îşi pregătea îngândurată bagajul pentru cele patru zile în care, chipurile, trebuie să plece într-o delegaţie la Bucureşti. Dansul zglobiu al fulgilor de nea o ispiti aşa că, lăsă pentru o clipa mica trusă pe care tocmai o inspectase şi se apropie de fereastră...
Dar nu spectacolul iernii era motivul reveriei, cu toate că era o fire de un romantism incurabil. Frânturi de imagini se suprapuneau cu repeziciune în mintea ei şi o năpădiseră amintirile pe care atâta timp încercase din răsputeri să le închidă într-un ungher al sufletului ei, numai de ea ştiut ..
Când oare trecuseră cei zece ani?
… Prima convorbire telefonică, de după plecare ei la Sibiu, împreună cu familia, a fost la numai două zile de la sosire. Plecaseră în grabă pentru ca Mircea, soţul ei, să nu rateze şansa de a ocupa o funcţie importantă care să le asigure prosperitate şi un viitor stabil. Erau promisiuni ca şi ea să poată profesa în domeniul său de specializare. S-au împlinit într-un timp relativ scurt şi, în numai câţiva ani, doamna Olga Paraschiv era unul din cei mai temuţi inspectori şcolari ai judeţului.
Olga nu s-a putut opune atunci. Iubea capitala, sectorul în care se născuse, strada şi casa în care a pronunţat cuvântul „mamă” pentru prima oară. În plus, lăsa acolo prima ei iubire. Acea iubire prin care devenise femeie şi s-a manifestat ca atare, iubirea prin care devenise femeia-mamă. Din nefericire, orgoliile nemăsurate ale acelui bărbat, întâiul pentru ea, născute din falsa convingere că el este bărbatul fatal, precum şi scenele de gelozie în care vorbele scăpate cu uşurinţă deveniseră acuze gratuite, au făcut ca meandrele destinului să fie modificate neaşteptat de radical. Refuzul ei de a-şi urma soţul la Sibiu ar fi atras, de la sine, distrugerea familiei la numai trei ani de la închegarea ei. Nu putea face public motivul real care ar fi reţinut-o la Bucureşti fără a declanşa un scandal.
„Care soţ ar fi acceptat ca soţia lui să aibă un prieten intim ori, mă rog, un iubit ori un amant oficial, oricum s-ar fi numit el? Mai rămânea cu mine, chiar aşa, însărcinată fiind? Mircea era un băiat extraordinar. El mă iubea atunci ca şi acum. În plus, aştepta cu emoţii naşterea copilului nostru. Nu avea nici un motiv să creadă că nu i-ar fi tată, fiindu-mi soţ. Doar eu cunosc adevărul acela groaznic. Eu, mama copilului meu, sunt singura fiinţă care ştie că tatăl biologic este Emil, nu Mircea!... Nu, nu! Nu se putea altfel! Ce viaţă de familie am fi avut? Se degradau toate. Dar, dacă nu eram însărcinată, plecam eu, oare, atunci din Bucureşti? Aveam curaj să rămân cu Emil?! Poate că da. Dar, însărcinată fiind, datele problemei au fost altele.”
- Atenţiune! Mai aveţi cinci minute la dispoziţie... Eşti gata, dragă? o întrebă Mircea în timp ce traversa sufrageria. Se va circula greu. Trebuie să plecăm un pic mai repede.
- Da, sigur că da, ai dreptate! a răspuns Olga tresărind. Observ că este acoperit drumul. N-au îndepărtat zăpada şi ninge întruna. Imediat sunt gata, a promis ea părăsind fereastra
Încercând să privească pe geamul aburit al autoturismului, Olga înnoda firul evenimentelor consumate în urmă cu zece ani, tot mai nemulţumită de ea însăşi, de ea, femeia tânără de atunci.
„Dacă-l părăseam pe Mircea, trebuia să renunţ la copil… Asta mi-a cerut Emil atunci, cu multă cruzime în privire şi-n vocea care mi-a distrus liniştea în permanenţă. A afişat o indiferenţă totală faţă de viaţa micuţului. S-a înfuriat teribil. Cum să-mi pierd copilul la patru luni?! Cum să-l ucid eu în trupul meu? Doamne, Iisuse Hristoase, am gândit atunci aşa ceva! Iartă-mă, Doamne!”
- Ai grijă să-l trezeşti pe Andrei la timp, să nu întârzie la şcoală…
- Hm! Mă ştii pe mine neatent în ceea ce-l priveşte pe copil? Stai liniştită. Îl duc şi-l aduc eu personal. Va mânca la aceleaşi ore şi-l voi ajuta să-şi facă lecţiile… Da, da, da! Voi verifica şi temele, a adăugat Mircea ca şi cum ar fi citit gândurile soţiei.
- Bine, dragul meu. Am încredere deplină… Ce m-aş face eu fără tine? a răspuns Olga zâmbindu-i drăgăstoasă, dar cu gândurile împrăştiate, apăsată de o anumită idee. Patru zile trec repede. Vom vorbi la telefon… Unele convocări s-au anulat, la altele s-a modificat programa, aşa că e posibil să mă-ntorc mai repede…
A urcat în tren mult mai neliniştită decât a fost în ziua în care a hotărât să meargă la Bucureşti. Privea în gol, plină de incertitudini, fără să audă ori să vadă nimic. Doar timpul se făcea simţit cum lunecă prin tâmple, grăbit, după cum îl aducea în prezent ori îl împingea spre trecut.
„Totuşi, dacă i-aş fi spus că este copilul său, m-ar fi acceptat? Nu am avut curaj, dar nici încredere. Niciodată nu a dat semne că m-ar dorit ca soţie. Hm! Celibatar convins, din păcate. Dorea un soi de libertate deplină, în timp ce eu devenisem deja o cifră în palmaresul lui de cuceritor. Cum am putut suporta atâtea jigniri? Uf! De ce oare i-am suportat ieşirile nervoase? De ce? Doar ştiam că are şi alte iubite. Nu putea altfel… Îl iubeam prea mult şi nu am putut risca să-l pierd. Cât m-am putut umili rugându-l să mă păstreze ca amantă! Am fost laşă. Mă doare să recunosc asta, dar cred că aşa am fost. O femeie laşă…”.
- Trenul accelerat…. din direcţia… peronul pe partea dreaptă…!
Olga a ascultat atentă vocea din difuzor. Şi-a privit liniştită ceasul şi a căutat bagajele cu privirea. O valiză elegantă şi o geantă pe măsură. Erau la locul lor. Nu s-a grăbit. Era finalul călătoriei şi lumea se agita printre scaune. Ea şi-a continuat şirul gândurilor, căutând grăbită răspunsuri la întrebările delicate ce-i răpeau liniştea.
„Cum am putut să-i păstrez pe amândoi? Îi iubesc pe amândoi? Hm! E greu de acceptat. Totuşi, ţin la soţul meu destul de mult. Aşa cum se manifestă el, plictisitor ori şters, nervos sau orgolios, adeseori. Să-l apreciez, oare, numai din cauza copilului?... Trebuie să discut cu Emil. Trebuie să-l văd, să-l aud, să-l îmbrăţişez, să-l iubesc aşa cum nu am avut parte niciodată. Mereu am fost pe fugă. Mereu am fost grăbiţi. De fapt, doar eu. El a rămas omul calm, matur, lucid, manierat şi jovial. El, apărătorul meu, omul puternic capabil să mă protejeze în orice situaţie. El, bărbatul care m-a iubit frenetic câteva luni şi apoi m-a îmbrâncit să facă loc altor colege de facultate… Iar eu, eu plângeam şi îl iubeam! Eram mulţumită că se mai culcă odată pe lună cu mine. Ei bine, dar acum ce mai vreau? Dacă îmi dau seama că-l iubesc mai mult pe el, ce mă fac? Oare el mă mai iubeşte? Nici nu am apucat să-l întreb la telefon. De ce este şi acum singur? Ca să fie independent, ca să se distreze… Oare să nu se fi căsătorit? Da, desigur! Altfel nu era de acord să ne întâlnim. Va accepta să fim împreună, cu fiul meu cu tot, cu fiul nostru? Îi voi spune adevărul. Paternitatea se poate dovedi uşor, ulterior. Va accepta să formăm o familie acum, după zece ani? … Am nevoie de mult curaj ca să-i propun asta. De ce am atâtea emoţii? De ce-mi este frică?”
Peronul Gării de Nord era foarte aglomerat. Poate că întârzierile anunţate la unele trenuri provocaseră multă îngrijorare. Olga a coborât forţându-se să-şi ascundă emoţia. Nu l-a văzut şi s-a speriat. S-a oprit după câţiva paşi mici, dezorientată.
„Nu se poate! Mi-am minţit soţul, mi-am amăgit copilul şi el nu a venit să mă aştepte? A fost o păcăleală? Ce mă fac, Doamne?... Poate nu mă mai cunoaşte. Voi sta pe loc. Aştept să treacă toată lumea asta dezordonată. Mă va vedea atunci…”
- Olga! Bine ai venit, prinţeso! a exclamat Emil de la aproape zece paşi de ea, împingând fără menajamente în stânga şi-n dreapta oamenii din calea lui şi a buchetului mare de trandafiri roşii pe care-l ţinea cu mâna ridicată.
Ea şi-a şters repede ochii cu dosul palmelor şi l-a aşteptat încremenită. Nu a putut face nici un pas. Îl privea cu drag şi îi zâmbea. I-a observat albul abundent din păr şi a tresărit. Când s-au îmbrăţişat, a descoperit riduri fine, elegante, pe faţa lui. I-a sărutat ochii obosiţi şi l-a îmbrăţişat din nou, ţinându-l strâns în braţe, lăcrimând.
„Ai îmbătrânit, dragul meu. E prima oară când remarc diferenţa de vârstă… Ai albit, iubitule! Când erai la catedră te admiram. Erai cel mai frumos profesor pe care l-am avut vreodată. Suplu, înalt şi drept, cu privirea ageră… Iar acum, hm! Dar eu? Eu cum arăt, oare? Cum mă vede el după zece ani. Poate am îmbătrânit şi nu-mi dau seama:”
- Iubitule, eşti galant ca întotdeauna. Mulţumesc mult! Sunt foarte frumoşi trandafirii. Mulţumesc! Meriţi încă un sărut! a exclamat Olga imediat ce Emil i-a oferit florile şi l-a cuprins din nou într-o îmbrăţişare largă, sărutându-l fără reţineri.
Observând că au rămas singuri pe peron, Emil a primit îmbrăţişarea zâmbind cu înţelegere şi a răspuns cu aceeaşi afecţiune.
„Ce bine arată prinţesa! Vremea i-a stabilizat trăsăturile-i frumoase. A maturizat-o şi i-a alcătuit o alură de mare doamnă. Desăvârşită sub aspect fizic… Studentă fiind, părea o sfârlează drăgălaşă, frumoasă prin mişcare şi voie bună. Acum e… acum e o femeie totală! Cât să aibă? 22…, apoi 25…deci, vreo 35-36 de ani… Oare ce impresie i-am făcut acum, după atâţia ani? Va trebui să înţeleagă… La vârsta mea, timpul este mai rapid, transformă fără milă şi desenează vârsta pe figură şi trup. Nu glumeşte cu omul.”
- Aşa emoţii am avut!! Nu te-am zărit pe peron…
- Aşa se întâmplă de obicei. Să mergem acasă!
- Tot acolo stai? Ştiu drumul dacă mă…
- Nu, nu ştii drumul. M-am mutat. Am un apartament de trei camere în spatele Primăriei Capitalei.
- O, ce frumos! Stai aproape de Cişmigiu. Mă plimbi cu barca?
- Da, draga mea. Cu plăcere, dacă şi timpul ne va fi favorabil. „Oare mai pot să vâslesc ca pe vremuri? Mai bine în Herăstrău, cu vaporaşul. Hm! Apa e îngheţată şi eu îmi fac probleme! Lasă, că mai este timp. Vedem noi!”
Au ieşit pe uşile din dreapta peronului şi au mers către înapoi vreo sută de metri până la locul în care era parcată maşina lui. „Ehei! a exclamat Olga imediat după ce s-a aşezat pe canapea. Ai schimbat şi maşina. Asta-i străină.”
Drumul a fost greoi. Aglomeraţie şi blocaje pe toate şoselele. Zăpada abundentă din ultimele zile fusese îndepărtată de pe partea carosabilă, dar erau multe porţiuni de gheaţă pe asfalt şi numeroşi pietoni care nu puteau nu folosi trotuarele.

*

Apartamentul era mobilat şi avea un ceva în organizarea interioară, care-l definea pe locatar ca fiind burlac. Un burlac stăpân pe o bucătărie cu inventar complet, nou, modern, dar nefolosit. Când Olga, înviorată după călătorie de apa caldă a duşului, l-a întrebat ce doreşte să pregătească pentru seară, acel burlac a refuzat orice propunere şi iniţiativă.
- Prinţesa nu a venit să se ocupe de bucătărie. Prinţesa a venit să facă dragoste. Poate că ne facem timp să mergem prin locurile pe care amândoi le-am plăcut…
- Da? În seara asta putem merge la Pădurea Băneasa, iubitule? a întrebat ea, alintându-se, imediat ce a înţeles sensul precizărilor lui.
- Dorinţa ta e lege pentru mine, prinţesă! a intrat el în joc apropiindu-se de ea pentru a o îmbrăţişa.
A sărutat-o, înflăcărat de dorinţă, pe gură şi pe gât, apoi a coborât pe piept, încet şi rar, tot mai insistent, încercând să-i scoată sânii la iveală. Ea a răspuns cu aceeaşi pornire pătimaşă primelor săruturi, dar s-a opus când degetele lui înfrigurate încercau să-i descopere sânii sub halatul larg, bărbătesc.
- Te rog… te rog mult, Emil! Lasă-mă puţin să-mi revin. Lasă-mă să mă acomodez cu tine. Te rog să mă înţelegi! „Uf! De ce nu pot face asta acum? Mi-am dorit-o atât de mult şi acum… Nu înţeleg ce-i cu mine. Îmi pare, totuşi, e atât de străin! Dar ştiu că se va întâmpla. Chiar azi… În noaptea asta!”
- Bine, bine, scuză-mă! a replicat el imediat, retrăgându-se enervat, vădit nemulţumit şi, mai ales, contrariat de atitudinea ei. „Ce naiba a apucat-o? Nici la baie nu m-a lăsat să intru, nici acum să… De ce a venit, de fapt, dacă refuză să facă sex? Tot am impresia că are ceva să-mi spună, dar amână. Poate că mă înşel. Timpul a lucrat. Dorim apropierea, dar nu mai suntem noi, cei de atunci… Alte obişnuinţe şi-au pus amprenta. O domină.”
Au vorbit foarte puţin până la pădurea Băneasa. El a motivat prin necesitatea atenţiei mărite impusă de condiţiile concrete de drum, dificile de altfel. Ea s-a simţit foarte bine. Chiar a fost mulţumită şi l-a asigurat că nu-i va distrage atenţia.
„Da, la restaurant se pot discuta multe. E altă ambianţă şi nu ne risipim în gesturi care ar putea zădărnici scopul dialogului. Va trebui să las sentimentele în carantină. Trebuie să am în vedere interesul copilului meu, în primul rând. Are tot ce-i trebuie. „Tatăl” său îl iubeşte sincer şi sentimentul este reciproc. Emil, este posibil să nu se apropie de el, iar Andrei să nu-l accepte ca tată… Apoi, interesul meu. Îmi poate asigura el stabilitate şi protecţie mai mult ca Mircea? L-am iubit şi încă-l mai iubesc, se pare. El m-a făcut femeie şi asta nu se uită toată viaţa… Se poartă un pic ciudat, am senzaţia. S-a schimbat ori… Nu ştiu. Se simte bătrân, cumva? Va trebui să-l încurajez. Am timp în astea patru zile cât se întinde „delegaţia” ce-o am în interes de serviciu…”
La fostul restaurant „Privighetori” atmosfera a fost aproape ca cea de pe timpuri. S-au simţit foarte bine. Mâncarea a fost de calitate, la fel şi băutura, iar muzica a fost plăcută. Au dansat de câteva ori şi ritmul le-a apropiat trupurile atât de mult, încât s-au sărutat. Nu au observat privirile ori zâmbetele ironice ale tinerilor de la mesele apropiate ringului de dans. „Martini” ori vinul alb de la friptura de vită i-a încălzit şi le-a dezlegat limbile. Aveau multe de povestit şi, fără să-şi dea seama, amânau ceea ce era important pentru amândoi.
Când au ieşit din local, au avut surpriza să constate că ninge. Fulgii mari, pufoşi şi deşi, se străduiau să acopere asfaltul aleii principale. În lături, pe zăpada existentă deja, stratul creştea cu repeziciune. S-au bucurat şi, ţinându-se de mână, au alergat spre pădure, depărtându-se de parcare.
- Lasă maşina! a strigat ea observându-i intenţia. E numai bine, că-ţi aeriseşti gura după băutură. Hai să ne jucăm!
- Păi, să ştii că ai dreptate. M-a cam ameţit. Hai, fuguţa!
Nu simţeau frigul, ori li se părea că gerul pe care veniseră a slăbit. Nici nu au sesizat că, în timp ce se hârjoneau, ninsoarea s-a oprit. Stratul de zăpadă era gros printre copaci, la marginea pădurii, de cel puţin 30-40 de centimetri, iar deasupra, sub zăpada căzută în timp ce ei se aflau în restaurant, se formase deja o pojghiţă de gheaţă cauzată de temperatura scăzută. Copacii albi, ninşi până-n vârful rămurelelor îndoite sub zăpada, formau bolţi de crengi înfrigurate ce străluceau în lumina rece a lunii care-i privighea tăcută din înaltul cerului şi le lumina întinderea albă până spre lăstărişul de dincolo de şosea.
Zăpada moale ca un spumant de baie îi ispitea chemându-i să-şi afunde paşii în plapuma groasa, sclipitoare. Olga avu ideea de a iniţia un joc cu bulgări mari ce se destrămau în mii de bulgăraşi luminoşi şi reci în contact cu crengile-ngheţate. Cascadele scurte de râs ori exclamaţiile lor copilăreşti se pierdeau vesele departe, în pădurea pustie. După ce obosiră bine, se opriră şi se priviră de aproape cu ochii plini de străluciri ce anunţau chemarea dragostei. Urmară serii scurte de îmbrăţişări şi sărutări.
Oare să fi fost mai frig atunci? Exclus! După atâta mişcare se încălziseră de-a binelea. Săruturile s-au înteţit şi au devenit fierbinţi, cu buze strivite de dulceaţă şi dor, iar îmbrăţişările creşteau în intensitate. Era jocul impus de ea din necesitate şi raţiune, în egală măsură. Îl dorea în acele momente cu adevărat. Gândea, în acelaşi timp, că numai prin dăruire totală îl va recâştiga definitiv. Propunerea ei a sunat straniu. El îşi făcuse planuri doar pentru acasă…
- Iubitule, hai să facem dragoste! l-a provocat ea, aparent speriată şi, după doar o fracţiune de secundă, a continuat în şoaptă. Acum, aici, în pădure! Vreau să fiu iubită în zăpadă! Vreau să mă acoperi aşa cum chiciura a acoperit crenguţele de pe vârfuri! Am nevoie să mă strângi în braţe, să simt cum te topesc în căldura trupului meu! E atât de frumos aici, sub coroanele astea strălucitoare… Ştiu, simt că şi tu vrei, dragul meu…
Propunerea a sunat ca o rugă ori aşa a interpretat-o el. O rugă pe care trebuia s-o împlinească şi se-ntreba dacă, dat fiind condiţiile concrete, va reuşi. Privind înapoi, s-a speriat observând şoseaua atât de aproape. Ea îşi lăsase capul pe pieptul lui, ţinându-l strâns în braţe, pe sub paltonul pe care-l descheiase. El cerceta terenul, de jur împrejur, căutând un motiv de refuz prin care să n-o rănească. Nu-i putea spune direct că pe acel ger nu era dispus la o aşa acţiune ce i se părea a fi nebunească. Era pustiu până departe şi nu se auzeau zgomote de vreun fel, în afara trosnetelor de chiciură spartă, pe ici pe colo, spre vârfurile copacilor. A încercat să spună ceva, să-i explice, dar ea şi-a aşezat o palmă călduţă pe gura lui şi, imediat, l-a tras de mână spre adâncul pădurii. S-a oprit după mai bine de cincisprezece paşi. Sufla puternic şi aerul expirat din pieptul ei era fierbinte, dar mai fierbinţi au fost săruturile ce le-a împletit sistematic într-o plăcută şi ameţitoare provocare şi chemare. S-a înfierbântat şi el. Nu se mai temea.
Ea a dezbrăcat grăbită haina de piele cu mesadă, şi a aşternut-o pe o porţiune din mantia albă şi rece a iernii pe care, întâmplător ori nu, a descoperit-o în spatele unui lăstăriş bogat şi complet acoperit de zăpadă, apoi l-a chemat după ce s-a întins pe spate. A ridicat braţele şi l-a primit înfrigurată, peste trupul său, cambrat spre întâmpinare.
Emil a avut două tentative de renunţare la nebunia pe care o dorea atât de mult din momentul în care a simţit desfacerea coapselor ei, atât de calde şi primitoare la prima atingere. Atentă şi fierbinte precum fierul bătut pe nicovală, Olga l-a asaltat cu îmbrăţişări şi sărutări cedându-i, parcă, din căldura ei şi, mai ales, din dorinţa de a face dragoste. Încet, încet, sub palma ei dogoritoare, el a simţit cum creşte, cum o atinge şi-o doreşte, cum o pătrunde mai apoi şi se afundă, cu ochii-nchişi, într-o nouă dimensiune în care avea senzaţia că plutesc amândoi uşor, că aud muzica cerului şi şoaptele pădurii care-şi oglindea coroana-n apa limpede a râului ce se scurgea prin ei în unde calde şi domoale.
Cu tot gerul ce împodobise atât de frumos copacii, încât totul părea alb, acolo, sub palton, două trupuri înfierbântate se uneau cu marea bucurie a împerecherii ce din păcat a izvorât. Doar ele vorbeau. Trupurile lor. Doar ele aveau viaţă în pustiul acela acoperit de alb pătat de prezenţa oamenilor. Minţile erau blocate ori, poate, concentrate doar pe acea acţiune minunată care încununa iubirea. Nu ştiau că este iarnă. Nu vedeau zăpada şi nu simţeau răceala.
Când s-au ridicat, în tăcere, doar ochii au vorbit. Olga ar fi dorit să fie sărutată şi ridicase bărbia spre Emil, dar el, simţind frigul, pe neaşteptate, a îmbrăcat grăbit paltonul, întorcându-i spatele pentru a-şi ridica şi încheia pantalonii şi cureaua. Parcă uitase de femeia ce-i oferise trupul său. S-a speriat de ţipătul scurt şi ascuţit scăpat de ea. Olga se aplecase să-şi ridice haina de piele. Privea neîncrezătoare pământul îngheţat, dar curat. Din stratul de zăpada pe care haina a fost întinsă, nu mai era nici urmă! Cu toate că temperatura era în jur de minus cinci-şase grade Celsius…
Drumul spre casă a fost parcurs în tăcere. El, încordat la volan, ea atentă la examinarea filmului cu toate dialogurile purtate şi cu toate momentele petrecute împreună. Nimic nu a mulţumit-o, în afara clipelor de iubire din pădure.
„Mircea nu mi-ar fi întors spatele nici dacă era în pielea goală! Mie nu-mi era frig? M-a lăsat acolo… Da, după ce l-am satisfăcut. Nu mai era nevoie de mine… La baie, după atâţia ani de căsnicie, Mircea nu-şi permite să-mi invadeze intimitatea. El a încercat să mă folosească şi acolo. Deci, mă respectă ori, pentru el, sunt doar un instrument pentru satisfacerea plăcerilor? Aşa că, trebuie să recunosc. Am greşit. Nu asta mi-e calea…”
- Ce faci, nu cobori? Visezi cu ochii deschişi, se pare, a pătruns vocea suspicioasă a lui Emil, atingându-i neplăcut urechile.
- … Păi, să ştii că dacă nu ar trebui să-mi iau lucrurile, te-aş ruga să mă duci la gară ori… într-o staţie de taxi, a murmurat ea, cu voce pierdută, fără să-şi ridice privirea.
- Adică, ce vrei să spui, prinţesă? Nu te-am satisfăcut?
- A, da! Trebuia să înţeleg de foarte mult timp că pentru tine doar sexul contează… Am fost atât de proastă să cred că…
- Ha, ha! E bine că ai înţeles până la urmă. Felicitări!
A urmat o tăcere lungă, ameninţătoare. Ea a coborât, a aşteptat să parcheze şi l-a urmat în apartament. Şi-a adunat lucrurile şi le-a pus de-a valma în valiză. El o privea, la început, cu regret, mai apoi nepăsător, cu un fel de curiozitate poznaşă, de copil. S-a îmbrăcat, a ridicat valiza şi geanta şi s-a îndreptat spre uşă.
- Să mă scuzi că te-am deranjat, te rog! Apreciez că mi-ai spus totul prin gesturi. Cuvintele puteau să doară mai mult…De fapt, îţi mulţumesc pentru această ultimă lecţie. Meritam s-o învăţ înainte de a mă îndrăgosti prosteşte de un înfumurat imoral…
Pe locul său de lângă fereastră, Olga medita adânc, departe de tot ce o înconjura. Îşi punea în ordine viaţa ce urma, atât cât va fi să-i fie, alături de copilul ei şi de soţ. Curăţa cu grijă şi arunca din amintiri tot ce a făcut-o să sufere. Păstra doar ce a fost frumos, dar şi câte ceva din cele urâte, murdare, din care a învăţat cum să trăiască printre oameni…